”Și I-au zis: Auzi ce zic aceștia? Iar Iisus le-a zis: Da! Oare, niciodată n-ați citit că, din gura pruncilor și a celor ce sug săvârșit laudă?” (Sf. Evanghelie de la Matei, cap.21, verset 16)

Nu mai știm cum să ne rugăm, Doamne! Nu mai găsim timp și pentru Tine, abia ne ajunge pentru noi…

Uităm că, de fapt, tu ne îngădui timp. Doamne, ajută-ne! Nu mai avem candoarea copiilor, ca să mai putem ridica ușor, ochi grăitor de senini către cerul tău, Doamne, căci suntem prea îngreunați sub povara păcatelor noastre, săvârșite la tot pasul, cu lucrul, cu fapta și cu gândul.

Fiindcă suntem muritori, dar ne credem zmei și cu cât promitem că “nu le mai facem”, cu atât le îngroșăm numărul. Doamne, iartă-ne! Nu mai prea zâmbim decât dacă ni se facem semn să stăm la poză!

Doamne, luminează-ne! Nu mai știm să ne bucurăm, Doamne, de ce este al nostru, dar nu încetăm să râvnim la ce este al altuia. Uităm mereu de azi, de aici și de acum, gândind la ieri și plănuind pentru mâine, vrând să avem și uitând, în schimb, să fim, să iubim, să mulțumim. Doamne, înțelepțește-ne!

Poate că, copleșiți de griji, stres, angoase, frustrări și neajunsuri, nu mai putem redobândi seninătatea din ochii copiilor, este adevărat, dar cu siguranță putem să învățăm din sinceritatea rugăciunilor lor, precum în povestioara ce urmează:

“Într-o zi, un preot aude o voce în biserică, dar cuvintele erau neinteligibile. Apropiindu-se de locul de unde venea vocea, el găsește un copil care spunea ceva, și își dă seama că nu-i înțelegea cuvintele fiindcă, de fapt, copilul repeta alfabetul. Atunci preotul l-a întrebat:

– De ce tot repeți literele?

– Păi, așa îmi fac eu rugăciunea, răspunde copilul.

– Cum așa? Eu aud doar că spui alfabetul, se miră preotul.

– Da, dar eu am uitat cuvintele rugăciunii și atunci îi dau lui Dumnezeu literele, că știe El să le pună în ordinea care trebuie…”

Este încă Decembrie, acea lună a cadourilor, iar dacă în toată zarva asta, am găsi timp să ne facem un cadou care cu adevărat să ne bucure și să nu ne prisosească, acela, cu siguranță este primenirea sufletului.

Iar dacă am adormi și ne-am trezi, zilnic, doar cu un “Mulțumescu-ți, Ție, Doamne”, nu doar mâinile ne-ar sta împreunate în rugăciune, ci și mintea ar îngenunchea în fața inimii! Rugăciunea nu trebuie să fie greoaie și nici multă, ci din inimă și ușor înțeleasă, fiindcă doar așa ea capătă valențe grabnic înălțătoare, care o poartă până la ușile cerului, precum urcă fumul de tămâie la icoane.

“Cruce-n ușă, cruce-n casă, Dumnezeu cu noi la masă, îngerii stau în fereastră.“-

este prima rugăciune pe care am învățat-o de la buna. La mulți ani, surori și frați, ce prin suflet colindați, Dumnezeu, Preabunul, să vă dea Crăciunul, pe care-l meritați!

foto arhiva personală

Citește și Prea mult, prea puțin…