Spovedania unei Magdalene
Iubire şi Dumnezeu, conştient sau inconştient, trebuie să alcătuiască suprema preocupare a sufletului omenesc. Fără de ele omul nici n-ar putea exista! (Liviu Rebreanu, Adam și Eva)
Patul meu e curat, neatins de trup bărbătesc. Ai spune că sunt fără de păcat în lumea asta pregătită să reediteze episodul Sodoma și Gomora – n-am învățat nimic din suferințele trecutului.
Dar, vezi, e doar un truc ieftin. Nu-mi las păcatul să-mi întineze așternutul. Un singur om a fost îngăduit în cuibul meu. S-a furișat precum un șarpe și m-a smintit într-o vineri neagră, de răstingnire, în care am dat jertfirea și rugăciunea pe abisul plăcerii cărnii. Și am căzut jos de tot. Cât de jos se poate cădea. Apoi l-am alungat pe om, nu era vrednic de patul meu. Apoi am aruncat și patul, nu era vrednic pentru curățirea trupului ce avea să vină.
Acum patul meu e fără de păcat. Dar trupul meu geme de atâta frământare a cărnii – inutilă – îngăduită unor oameni, nevrednici și ei, sub greutatea strigătului sângelui, în așternuturi străine.
La ce bun se înfierbântă epiderma, la ce bun trupurile se cer flămânde unul pe celălalt, ce rămâne în urma furtunii de culori născută din unirea celor doi, dacă sufletul stă stingher într-un colț al camerei și, rușinat de zvâcnirile erotice, își pune mâinile la ochi, își acoperă urechile să nu mai audă gemetele goale ale posedării femeii de către omul ales pentru acea seară?
Cui folosește că trupul e mulțumit, că s-a îndestulat cu atingeri, sărutări rușinoase, că s-a umplut cu seva bărbătească, dacă în scurt timp are să redevină la fel de golaș ca mai înainte. Nimic din toate astea nu-i țin adăpost. Tot frig îi este cu epiderma dezvelită. Îmbrățișările postume actului carnal sun treci. Și parcă vidul din mine se adâncește cu fiecare pătrundere a omului, de parcă ar săpa în mine o prăpastie. Se cască o genune între sufletul din ce în ce mai însingurat și lumea dinlăuntrul meu.
Cu fiecare nouă dorință trupească îndeplinită, prăpastia se lărgește, fiecare strigăt de plăcere zguduie stâncile și face să se desprindă bucăți mari de piatră ce se prăvălesc în abisul tot mai întunecat, strivind în căderea lor speranța.
Opriți fărădelegile cărnii, căci nu aduc decât deșarte și vremelnice mulțumiri! Lăsați trupul să se zvârcolească, să-și consume propriile dorințe, lăsați sevrajul amețitor să-și facă numărul! În liniștea sângelui, sufletul va auzi chemarea perechii sale cu care se va uni, regăsind Edenul.
Sursa foto: unsplash.com
Sunt o Femeie avocat care s-a trezit într-o zi în fața mașinii de scris împinsă o forță lăuntrică pe care n-aș ști să o aștern în cuvinte și care a trezit în mine o poftă nemărginită de a scrie. În timp, pofta s-a transformat într-o nevoie acută de a sta față în față cu mine, cu adevărul din miezul meu. De a-mi privi în ochi fricile, iubirile nerodite și demonii ascunși prin cotloane de frica luminii. De a mă scrie mai întâi pe mine, descompundu-mă, bucată cu bucată, operând și cosând plăgile sângerânde pentru ca apoi să mă pot reasambla într-un Eu vindecat. Așa s-a născut volumul de proză scurtă la care lucrez intens. Mocnește în capul pieptului și ideea unui roman de dragoste ceva mai neobișnuit. Am decis să las celor două proiecte șanse egale de izbândă și le-am promis că va vedea lumina tiparului cel care va pulsa mai puternic sub epidermă și îmi va ține muza aproape. Scrisul să-mi fie spovedanie și doctorie întru renaștere.
