„În lumea luptelor se spune că nu există fărâmă de emoție, de frică, doar trupuri transformate in rocă. Dimpotrivă, sunt o mulțime de emoții, frici, control și autocontrol, rațiune, echilibru, viață, moarte… un amalgam, un tumult strâns în piept și minte.
Se uită că soldații sunt ființe cu emoții, sentimente, eroi ce merg cu sintagma aceasta pretutindeni: soldați până la moarte, soldați ce lasă in urma lor lacrimi, doruri, copii, casă. Lasă totul si învață să își reprime orice urmă de reacție din inimă și de pe chip. Așa e povestea lui și a multora. Traume… de aceste traume nimeni nu vorbește, dar asta nu înseamnă că nu există, că nu i-au marcat, intensitatea fiind diferită fiecăruia dintre acești luptători. Unii le pot purta toată viața consumând din ei puțin câte puțin, golindu-i sufletește, altora le sunt vizibile fizic, dansând într-un tango cu mintea. O luptă greu de dus, cruntă, acerbă, dar niciodată nu s-au plâns. Așa au fost croiți soldații: să-și poarte durerile pe interior, dureri ce mușcau din ei, din el cu nesaț, iar la exterior să fie stâncă.
Și totuși, era EL, soldatul meu…
Soldat
E o trăire asumată, plină de un curaj fantastic cu temeri, incertitudini, singura certitudine ce o avea era doar ceea ce purta în inima de leu.
Un om cu o prestanță strașnică și cu o alura impunătoare, nu era un bărbat scund, nici foarte înalt, însă corpul bine legat și pasul adânc, apăsat ce își lăsau amprenta pe cărările trecute îmi dădeau siguranță… În urma lui rămânea o aromă de ambra, mosc şi de BARBAT… poate şi pentru că obişnuia să-şi treacă uneori ușor peste buze vârful degetului, o urma nevinovată săpată printre-un oftat, un rid pe inimă lăsat. Brațele puternice, palmele potrivite, nuanțate de soare cu care îşi curta discret, dar în mişcări exacte armele și vesta spuneau poveşti cu doruri, cu zbucium interior… Spuneau povești cu și despre sacrificiu. Obrajii îmbujorați, drepți, vizibili brăzdați de dor, un dor alinat de chicotele copiilor și privirea din spatele ochilor mi-au frânt întrebările ce aveau să vină… Am îndrumat cuvintele către conturul buzelor sale care erau un tandem de masculinitate și senzualitate. Era acel bărbat impunător prin atitudine, curajos ce te săgeta cu privirea fermă, pătrunzătoare și, totodată, sensibil în fiecare por. Era un amalgam de bărbat. Părea din alt aluat, era alta plămadă, era diferit. Pieptul îi era armat de vesta aceea antiglonț, dar nu contra simțurilor. Am privit cu nesaț acea alura neînfricată și parcă mă motiva să îl urmez.
Am mai înțeles că acolo, în pieptul lui, sub antiglonț se contura istoria, povestea unui erou, eroul meu!! Acolo se duceau războaiele cele mai crunte, războaiele interioare, dar care luptă pentru a câștiga bătăliile-n parte. Are lupta în sânge, îi curge prin vene. Era el… soldatul meu și muntele meu de curaj. Îl simțeam ca pe un camarad cu care poți sta în mijlocul luptei știind că nu o va abandona.
Îi spuneam… „my Strong man” şi râdea, probabil îi aminteam cât e de puternic, îl motivam sau se simțea cu adevărat apreciat. Părea un munte încremenit în propria-i înălțare, însă cu cât îmi era mai greu de explorat, de cucerit, cu atât mai mult mă încăpățânam să-i descopăr taina, să-i aflu fiecare cotlon întunecat, să-i sărut fruntea și să-l cuprind între brațe amintindu-i că nu e singur. Părea zidit în rocă, dar încălzit în raze de soare și zâmbete de copii fragmentate în amintire, tânjind după o dragoste sinceră și cei dragi aproape. Părea a fi închis în gheață, dar își dorea verdele de primăvară. Era un suflet speriat ce fusese rănit cândva în trup de războinic. Era al meu. Soldatul meu.
În toată ciudățenia, când zâmbea, ochii lui păreau că strâng rouă pe sub pleoape. Îi vorbeam despre mine, el îmi povestea despre onoare, mă supărăm pe viață, pe soartă, el râdea de toate, mă lăsau puterile, el îmi săruta ochii și-mi ridica mâinile cuprinzându-mi-le. Era un munte de sprijin și motivație. Mi-era calm, liniște în furtună și oază în deşert. Îl adoram.
Am stat preț de câteva clipe și-l priveam șăgalnic cu-n surâs în colțul buzelor de catifea, însă întrebările se adunau iar la poarta inimii. I-am cuprins chipul între palme ca o pală adiere de toamnă târzie și voiam să-i știu secretul acelui optimism.
— Cum poți fi așa, care-i secretul?… se lăsă tăcerea preț de câteva secunde, apoi îmi răspunsese:
– Viața m-a învățat, mi-a fost cea mai dură școală!
Apoi parcă fugise deja cu gândul și privirea, simțeam că-și dorea să aducă din lumea lui de acolo de sus, din lumea lui cu lupte, învinși și învingători… dragostea! Oricum era eroul meu, veșnic învingător. Își dorea să fie iubit, dar nefiind obișnuit se simțea copleșit, nu știa să primească acest sentiment. Totul părea o luptă, una cu el însuși, apoi cu ce simțea. Realizase că inima lui de piatră era mai vioaie ca niciodată, revenise la viață și iubire. Îi era greu să recunoască, însă simțea. Începusem să-i cunosc din tainele ființei, gesturi, mimică, reprimări, frici, dar adoram finețea cu care încerca să le mascheze.
În lumea lor sensibilitatea nu era ceva cu care să se mândrească, era ceva ce nu se potrivea cu puzzle-ul meseriei, dar era o dovadă de CURAJ al ființei, al omului pe pieptul căruia mi-am așternut tâmpla.
Dar nu îmi făceam prea multe griji… știam că şi așa de acolo de departe, Soldatul meu, Omul meu mă veghea, mă acoperea când mi-era frig, mă strângea în brațe când mi-era frică, spunea câte-o glumă când îmi venea să plâng, îmi spunea că va face tot ce va putea pentru a mă face fericită. Știa că o femeie fericită si iubită va fi pe veci partener, camarad, loial, sprijin, leoaică ce își susține si apară leul.
Era el… Soldatul meu!”
MADI ELENA
