singură una
târziu într-o vară când umărul
ei stâng
s-a făcut țăndări
toată sala a amuțit nimeni
nu plătise biletul și nici nu era vreun spectacol
ce te-ar face să crezi că ești martorul propriei vieți
o siluetă-n cruci zvelte ce se agită și dă pe-afară
ah, ustură, cum ustură zdrențuită
ca un obraz mușcat
pe dinăuntru
viața coajă de ou în care fetițe
și unele
pânze freatice se ascund de băiatul cu praștia
cea mai timidă-și repetă
că din tăinuitele ce vor stârni
în ea poezia – singură una este în stare
a-ncremeni piatra în aer
spune-mi tu
care
foto sursa
***
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
