Sindrom posttraumatic de Sărbători
Am intrat în țară cu o viroză întârziată și am ieșit – trei săptămâni mai târziu – cu una proaspătă, neaoșă, rezistentă la intemperii, răbdătoare în suferinți ca și-n ierni cumplite, vorba aia, de parcă, ca personaj din vreo distopie, aș fi avut nevoie de ele ca de vize, de intrare și de ieșire. Aveți, vă rog…? Da, sigur, avem, cum să n-avem…?
Poate ăsta să fi fost motivul pentru care vacanța mi s-a părut… hai să zic interesantă, pe alocuri neîncăpătoare, …altfel, în orice caz, dar numai odihnitoare sau relaxantă nu.
Întâi a fost o prelungire de burlan, așezată – fără aviz și consultare firească, neașteptat și de neînțeles – exact sub treapta de intrare în casă, fără cunoștință de norme care orientează dimensiuni, proprietăți de construcție și alte fandoseli, de care m-am împiedicat abrupt și iremediabil zile în șir, chiar și când a devenit – peste noapte – mai subțire și mai gâtuită, tot m-a deconcertat, mi-a distrus echilibrul și ritmul pașilor cu care intram în casă. Apoi a fost imaginea tristă a grădinii-curți pe care o îndrăgesc de când am proiectat-o și de care obișnuiam să mă bucur de la etaj, rămasă acum cu gazonul putrezit, strepezit și ignorat, presat de pași și de obiecte așezate după o logică care-mi scapă, cu un Thuja uscat (a doua oară) de atâtea vizite de pisichet atras de locuitoarele de aceeași spiță liber manifeste în teritoriu, care mi-au marcat cu aceeași râvnă și lemnul ușii de la intrare, astfel că simțeam de fiecare dată când intram în propria casă că, de fapt, intru într-un spațiu al lor, nu al meu (îmi plac grozav pisicile, dar eu le ofer cu încăpățânare alor mele litiera, iar ele o acceptă).
De la etaj, în loc de imaginea liniștită a cartierului, am văzut timp trei săptămâni o cușcă înaltă de transport cabalin, care – și eu iubesc caii – mi-a obnubilat perspectiva, dar și buna dispoziție, iar despre delicii olfactive, prefer o elipsă. Oricum eram răcită, sigur rătăcirea simțurilor era de la asta, mi-am zis, hotărâtă să nu-mi stric bucuria.
Indispoziția se insinuase însă, și a crescut progresiv cu fiecare lovitură de crengi care băteau cu degete rășchirate în peretele din spatele casei, asta pentru că, între casa mea și una alăturată, pe un spațiu adus la milimetru cât să nu deranjeze vreo regulă din legislație, a crescut, în devălmășie, un oțetar, la care proprietarii țin enorm pentru motive numai de ei știute. Eram, totuși, acasă, așa că am strâns din dinți și m-am făcut că nu are importanță, că e bine că sunt acasă, că…, că…, că…, și, chiar dacă nu găseam cuvintele în completarea propozițiilor, îmi ziceam că era vorba despre ceva neimportant sau că e sigur de la răceală.
Apoi a fost lupta cu comenzile on line, cu livrarea amânată (cum altfel, doar venea Crăciunul, ce nu înțeleg?!), cu un număr mai mic de obiecte decât cele dorite (nu mai erau în stoc, venea Crăciunul, cum de nu înțeleg?!), cu sosirea întârziată, dar neanunțată decât în secunda actului (cum așa?, păi, și dacă nu eram acasă? …bine că a venit totuși, m-am încurajat), apoi goana după curieri, hai să vedem la Poșta Română, să le dăm o șansă, să vedem când e deschis, aha, bugetarii au zile libere căcălău, hai că poate reușim, Slavă Domnului, am reușit, dă, Doamne, să și ajungă…!
A mai fost și lupta cu strada (mașini multe de tot, mai multe decât atunci când erau deja prea multe), cu trotuarul (nu ai pe unde să mergi aproape deloc, iar eu sunt un mare pedestru, nu dați cu pietre, chiar îmi place, așa că m-am hotărât să mă bucur cu încăpățânare și de asta, făcând drumul între casă și Amzei și înapoi de vreo cinci-șase ori cu îndârjire. Căutam imaginile cu casele și locurile care-mi plăceau (am multe preferate-preferate), dar (o fi fost de la răceală sau de la Crăciun, că m-am amețit de tot?) tot ce am găsit a fost imaginea dezolantă a unor case (vechi, superbe cândva), dar părăsite și neisprăvite ca zidul din baladă.
Dacă în vară Bucureștiul mi s-a părut că își poartă metafora unui animal muribund, acum am avut senzația că afișează imaginea unui spațiu traumatizat după un cataclism. Mi-a venit să plâng, era de la răceală sau de la Crăciun (am acest prost obicei, să mă ia cu tristețe și cu leșin de sărbători, să mi se pară că e vorba doar de obsesia cumpărăturilor compulsive sau a festivismului hiperbolic și că ele ar însemna asta și astălaltă. Mi-a mai venit încă o dată să plâng, măcar în cap, când de Crăciun am rămas fără net timp de vreo șaisprezece ore (vă dați seama că nu avem echipe de intervenție în teren, doar e Crăciunul) și, ca să fie fain de tot, episodul s-a repetat (acum nu avem echipe disponibile, vă dați seama, trebuie să așteptați, între zece și paisprezece ore…, sigur, plăcerea mea, mă scuzați că v-am deranjat…), dar n-am mai plâns, am râs isteric de data asta. (Care-i treaba totuși cu „vă dați seama” ăsta?! De câte ori mi se solicită, pe cuvânt dacă-mi dau vreodată seama, nu’ș’ce mi se întâmplă).
M-am clătinat din picioare când mi-am revăzut colegii (dar mi-am revenit scurt, până la urmă, deși eu nu prea înțeleg, oamenii zic că ochii care nu se văd se uită, așa o fi), m-au derutat și m-au inhibat mesele extinse și întinse (am mâncat pâine cu unt), m-au deconcertat ținutele doamnelor și opulența formelor, mimetismul în oglindă al partenerilor sau al prietenelor-surori, fascinația până la adulație pentru Harari, dar și cârcoteala congeneră (pe care o știu totuși atât de bine…!). În rest, m-au amuzat obsesiv-repetatele „Știi ce zic?” și „gen…” – primul mă miră, al doilea mă amuză sincer – și mi-am promis să scriu despre ele.
M-am înzdrăvenit doar atunci când mi-am văzut prietenii vechi, și apoi pe cei dintotdeauna. Tocmai la pont, la vreme, cât să mai petrec fără sinusuri blocate doar două-trei zile și să zic că am respirat miresme și arome specifice, ca apoi să prind din zbor o altă răceală autohton rodită să reziste tot drumul înapoi și care să mă facă să scriu rândurile astea sub semi-delir febril.
Pe Ohara Donovetsky o găsiți și aici.