Please, dress respectfully.

Asta scrie pe ușile mall-urilor, ale hotelurilor sau pe panourile de la metrou, asta este regula jocului care se comunică nemijlocit. Se oferă imagini lămuritoare, trebuie acoperite brațele, până la cot, picioarele, până peste genunchi, dar și decolteul. (Iată de ce nu e rău să ai tot timpul la tine un șal sau o eșarfă, avea dreptate bunica). Nu știu câte dintre femeile aflate în vizită, în vacanță sau la muncă aici respectă codul vestimentar, nici nu știu câte dintre ele știu că există acest cod vestimentar. Probabil că nu. Ce știu sigur este că își respectă dreptul de a fi ele însele, și asta în atât de multe feluri, fiecare în felul ei.

Îmi place grozav varietatea de rase și de tipuri umane, este copleșitoare. Mi-am zis în repetate rânduri că e un melting pot, un meli-melo de nații, un mishmash de chipuri și apariții, fără exagerare.

E un spațiu în care poți să înveți, mai presus de toate, toleranța, pentru că trebuie să accepți diferența și diversitatea în toate formele ei, de la obiceiuri de salut la feluri de mâncare, de la jocuri și sporturi la tipuri de vestimentație, de la moduri de a mulțumi (sau de a înmâna un obiect, cu două mâini sau doar cu una) la convenții sociale.

Într-o lume atât de diversă, vezi femei din toate locurile de pe pământ și te poți minuna de cât de generos a fost creatorul. Chipuri ciocolatii, albe, galbene, roz-pal, roșcate și pistruiate, ten de piersică sau ars de soare, staturi înalte, longiline sau scurte și îndesate, aluri sportive și tonice sau groase și planturoase, minione sau delicate, fragile sau robuste. E un spațiu în care se adună multe, multe (nu cred că sunt toate) feluri de a fi femeie. Clasic-sportivă, rafinat-elegantă, gălăgios-nonșalantă, ostentativ-opulentă sau înțepenită-în-vârsta-în-care-crede-că-îi-stă-bine-chiar-dacă-asta-a-fost-acum-o-mie-de-ani…, femeile par să se miște neobosit, ca pe o mare scenă. Nu te miră deloc dacă vezi, în mod obișnuit, femei îmbrăcate în sari sau în caftane, în hijab, niqab sau burka, în qipao sau în șalvari, în rochii scurte sau lungi, opulente sau discrete, în pantaloni scurți sau lungi, cu capetele acoperite sau nu, fiecare în acord sau, dimpotrivă, în răspăr, cu tradiția ei, cu regulile comunității de origine,

În general, fiecare femeie pare să fi plecat de acasă cu toată tradiția ei (nu știu dacă și cu toată istoria), pe care alege să o respecte, cuminte și conformă sau, dimpotrivă, să o încalce și să se simtă liberă, poate. Este un spațiu eminamente turistic, așa că nu luăm în discuție ținutele localnicelor, cel puțin nu acum.

Mi-am făcut un obicei: mă așez la o terasă în Jumeirah Beach Residence și mă uit la stradă, la oamenii care trec la plimbare. Cel mai tare îmi place că unele dintre femei (multe) par îmbrăcate ca la spectacol, ca la serbarea de sfârșit de an de la școală de când eram mici. Am senzația că unele dintre ținute aparțin, mai degrabă, unei estetici a spectacolului decât funcționalității sau ritualului cotidian, dar și că, într-un fel paradoxal, tradiția vestimentară și-a coborât ceremonialul în stradă, iar eu sunt martor și spectator.

Iată, îmi spun, ceea ce eu credeam că e spectacol este viața obișnuită.

Da, și asta pentru că ținutele multor femei ar părea exotice și prin asta, spectaculoase, deși ele sunt firești, de altfel, în spațiul cultural pe care îl reprezintă (ținutele femeilor indiene, cele ale femeilor musulmane, pentru că acestea sunt cele mai bogate în detalii, sunt cele mai articulate tradițional). M-am întrebat dacă eu m-aș îmbrăca în ie sau în costum național (m-a cuprins și un fel de dor sau de nostalgie), oare aș putea să fac asta în fiecare zi (să zicem că aș avea o colecție impresionantă de ii sau de fote)? Hm.

Senzația de mirat spectator (aflat la un fel de festivalul al femeilor) se amplifică în zilele de vineri, pentru că aici (ca în tot spațiul musulman), vinerea e ziua liberă, deci, e ziua de odihnă, de răgaz și de plimbare, iar mie mi se pare, în plus, ca o zi de sărbătorire a repausului, tocmai pentru că lumea iese la plimbare mai mult decât în celelalte zile – pe jos sau în mașini sofisticate (ca în filmele cu James Bond, dar multiplicate infinit) -, și atunci spectacolul se manifestă mai intens.

Cum să nu te uiți ca la spectacol? Și nu mă uit la spectacol prin fanta din cortină, ci din sală, la ce se întâmplă pe scenă. E un spectacol e în plină desfășurare, pare că în fața mea stă un imens fluture cu aripile desfăcute, cu un model care se compune și recompune infinit din chipuri și ținute de femei de pe tot globul.

Aproape că nu mai știi la ce să te uiți mai întâi. La ochii codați, machiați intens sau la pantofii scumpi, care abia se zăresc din faldurile ample ale un caftan bogat împodobit ? La valurile de mătase roșie, albastru-deschis ori verde ale unui sari sau la părul incredibil de mătăsos, deseori negru-antracit, lung până la brâu al unei femei (care trebuie să fie din Philippine, ele sunt renumite pentru asta)? La tatuajele bogate, arcuite cu henna, de pe mâinile unei femei de culoarea ciocolatei sau o femeie-alabastru cu la tenul alb-sidefat? La chipul roșcat-pistruiat al unei adolescente cu pielea transparentă sau la ochii oblic-alungiți că par închiși ai unui chip asiatic ascuns într-o tunsoare europeană? La părul creț și lung, care pleacă de foarte sus deasupra unei frunți arcuite larg a unei femei-statuete de abanos? Femei în caftane, femei în jihaburi negre, femei în sariuri multicolore.

E un spectacol minunat, credeți-mă. Și e pe viu. Iar eu, de data asta, mă simt doar spectator umil la serbarea de sfârșit de an.

Citiți și Sindrom posttraumatic de Sărbători