Mădălina Bărbulescu – Femeia nopții
Femeia nopții
Stăteam tolănită
într-un salon marocan.
Visurile mele, încă mocnite,
erau țesute, altoite
în picturile murale.
Purtam tradiția în cuget
cu mândria unei cadâne
care-și poartă shamadanul.
Și totusi, eram eu lepădată
de lume, de mine însămi,
de tânjirile-mi păgâne?
Amintirile mele încă purtau
nostalgia vremelniciei
îngropate în dunele de nisip;
Drumul meu, muchie
de pumnal arăbesc,
crestase profeția deșertului
căutând femeia nopții.
Și totuși, putea ea
să-mi zidească sufletul
în valurile monadice ale firii?
Poate femeia nopții era
doar o umbră a iubirii mele,
o fecundă iluzie a zilei,
tocmai pentru că…
noaptea (sufletelor rătăcite)
sosise, sosise cu
galanteria unui calif.
Dar, vai, cât iubeam noaptea…
Găseam lumina mea
în pântecul ei;
prana mea în riadul ei;
mă îmbrăcam cu ea așa cum
fantezia își îmbracă bedlahul
și mă aprindeam în focu-i
așa cum smerita Casablancă
se aprinde la mugetul rugii.
Noaptea mea calofilă
se lăsa privită în oglinda
decorată cu os de cămilă.
Îmi trimitea muza sferelor
să mă-ncânte,
să-mi descânte robirea;
să mă lege,
să-mi dezlege alcătuirea.
Și atunci am știut…
Am știut că noaptea
va asfinți odată cu Absolutul
în bătaia inimii mele.
sursă foto: unsplash.com
citește și „Ce minunat ai fost astăzi!”
