Mădălina BărbulescuFemeia nopții

Femeia nopții

Stăteam tolănită

într-un salon marocan.

Visurile mele, încă mocnite,

erau țesute, altoite

în picturile murale.

Purtam tradiția în cuget

cu mândria unei cadâne

care-și poartă shamadanul.

Și totusi, eram eu lepădată

de lume, de mine însămi,

de tânjirile-mi păgâne?

Amintirile mele încă purtau

nostalgia vremelniciei

îngropate în dunele de nisip;

Drumul meu, muchie

de pumnal arăbesc,

crestase profeția deșertului

căutând femeia nopții.

Și totuși, putea ea

să-mi zidească sufletul

în valurile monadice ale firii?

Poate femeia nopții era

doar o umbră a iubirii mele,

o fecundă iluzie a zilei,

tocmai pentru că…

noaptea (sufletelor rătăcite)

sosise, sosise cu

galanteria unui calif.

Dar, vai, cât iubeam noaptea…

Găseam lumina mea

în pântecul ei;

prana mea în riadul ei;

mă îmbrăcam cu ea așa cum

fantezia își îmbracă bedlahul

și mă aprindeam în focu-i

așa cum smerita Casablancă

se aprinde la mugetul rugii.

Noaptea mea calofilă

se lăsa privită în oglinda

decorată cu os de cămilă.

Îmi trimitea muza sferelor

să mă-ncânte,

să-mi descânte robirea;

să mă lege,

să-mi dezlege alcătuirea.

Și atunci am știut…

Am știut că noaptea

va asfinți odată cu Absolutul

în bătaia inimii mele.

 

sursă foto: unsplash.com

citește și „Ce minunat ai fost astăzi!”