Mulți dintre trăitorii în România, dar și mai înspre vest sunt răpuși de depresie ca de răpciugă. A dispărut intimitatea, complicitatea aceea dintre oameni care e echivalentul emoțional al mângâierii, alintului, al atingerii voluptoase. E un climat sufletesc care întreține o stare de bine, de confort interior, din care țâșneste un cocktail de liniște, haz și savoare. Cei care, har Domnului, au avut sau au parte de ea, în amor, familie sau într-o prietenie, știu despre ce vorbesc. Lipsa ei provoacă depresie.
Am avut ocazia, și o spun cu tristețe, să descopăr că acesta este principalul motiv pentru care indivizi care și-ar dori o intimitate nu reușesc să se apropie de nimeni. Eu m-am dresat să îmi țin în frâu primele impresii, să îi dau omului timp să se desfășoare. Ba, chiar, îi vin și în întâmpinare. În abolut toate cazurile problemă, interacțiunea și oferta mea sinceră de apropiere a fost sabotată de același pattern de comportament. Omul s-a portretizat, așa, teoretic, ca fiind un tip deștept, spontan și cu haz. Când ar fi fost mult mai simplu să facă o glumă sau să spună ceva inteligent la propriu și spontan… Inhibiția, frica și neîncrederea, suspiciunea, lipsa de emoție și entuziasm asta fac: ridică un zid. Pun ființa umană în modul-teoretic. Or plăcerea de a fi împreună, de conversa, de a comunica, e act de prezență. E o complicitate vaporoasă. Acest decalaj între omul-potențial, care e în fond o închipuire sau o amintire și omul real!
Am încercat de multe ori să destind eu atmosfera. Greșeală. Deîndată de ofer această șansă, celălalt, dacă are oareșce probleme de inhibiție, răsuflă ușurat, se pune în postura comodă, de spectator, și eu sfârșesc, patetic, prin a face ”entertainment”. Timizii, complexații, speriații de bombe și depresivii imediat intră în zona de confort dacă le dai ocazia. Oricum nu au nici o ieșire din impas, nu în relație. Nimeni pe lume, dacă e teoretic, rezervat, mohorât nu poate atrage nici o muscă…
Slăbiciunea nu atrage. Vulnerabilitatea sau fragilitatea creaturilor feminine e atractivă, nu e boală, e o formă a sensibilității, care e tot o putere, în fond.
Amicul meu, scriitorul Cătălin Marin, parafrazează mereu versul cu ”bucuroși le-o duce toate” spunând că tot ”nenorocul” poporului se trage din faptul că suferă de spleen și de obidă cronică și că mai toți trăiesc în registrul: ”amărâți le-om duce toate”… Nici cineva cu forță de urs nu rezistă să se bucure de viață în cazanul cu deprimați, la baia comunală cu victime mai mult sau mai puțin închipuite, cu amețiți dărâmați de năluciri sumbre. Trăitul în trecut e perfect motivat atunci când prezentul nu oferă stimuli. Oamenii vitali, însă, indiferent de gen și caracter, se simt imediat. Energia solară e evidentă, uneori chiar eruptivă, străpunge orice cortină de nori. Amărăciunea e însă boală grea. Amărâtul vrea și el să se însoțească, să îi fie bine, dar n-are mijloace. El se îndreaptă instinctiv către persoana soalară, dar e destul de repede respins pentru că și entuziastul, care are resursele la purtător, nu se poate simți altfel decât exploatat dacă nu i se răspunde cu aceeași monedă. Se ciocnește de cenușiul din gesturile și reacțiile și replicile și privirile demoralizatului și o ia personal. Așa o resimte, firește…
Unii, mai deștepți, simulează entuziasmul, au metodă. Ei mimează ceea ce alții, în depline facultăți vitale, fac spontan. Complimentul, neînsoțit de privirea aceea toridă și încântată, de zâmbetul cu vino-încoa, poate suplini o vreme lipsa de plăcere și relaxare. Dar nu ține mult. Unii se prind imediat dacă acel compliment e sincer. Cei care au fost fericiți, doriți, puși în posturi în care au putut să dea măsura voluptății proprii nu au complexe, nu se lasă intimidați de lipsa de entuziasm a interlocutorului, nu se lasă taxați cum ar veni de depresia lui. Ei știu că mingea desumflată e în terenul advers.
Depresia produce cerc vicios. Nu disperarea, nu suferința. Unii suferă că trăiesc printre bolnavi și ei sunt sănătoși tun. Unii sunt răpuși de tristețea de a îngriji mereu amărâți cronic, dar își revin deîndată ce dau de un senin, de un obraznic autentic, de un ins vital.
Nevroticii au un fel de fixitate în stare, o impasibilitate. Dorința lor de fericire sau împreunare e atât de atroce, de fapt, de intensă, chinul neajunsului, al anxietății sau al frustrării atât de mare, că nu pot reacționa nici la umor, nici la tandrețe, nici la căldură. Ei nu se pot destinde. Vor acel lucru sau nimic. Chestiune cu care, ca interlocutor senin și degajat, poți fi de acord. Dar ca să ajungă din punctul A în punctul B oricine e musai să se urnească. Or depresivul nu mișcă. El vrea satisfacție fără plăcere și fără bucurie, vrea să ajungă la împlinire fără să participe la procesul care o produce, vrea să râdă fără să aibă răbdare să asculte bancul șamd.
Am ieșit la un moement dat cu un antropolog belgian și cu amicul meu englez prin patria română. Amândoi mi s-au șocat de cât erau femeile de aranjate, de dichisite, de cosmetizate și în același timp de mohorâte și disperate. Cu un simplu zâmbet liber, voluptos, o ființă umană reușeste să fie de mii de ori mai atractivă decât dacă se bibilește chirurgical ca Cher. Am oftat și eu și ei, în cor… Păi da, acestor sărmane creaturi nu le spune nimeni că sunt frumoase și se străduiesc în gol. Atâta tristețe și atâta efort de a părea atractive! Dar depresia, chiar și însoțită de zorzoane strălucitoare, de machiaje și pantofi cu toc, fasoane și cochetărie nu e niciodată sexi. Are farmecul unei măști mortuare! Femeile acestea au ceva rigid în felul lor de a fi dischisite, chipurile par de ceară. Gesturile par amorțite sau anchilozate, privirile par captive într-o transă chinutoare. Un fel zbucium somnolent le stăpânește expresiile.
Aceste femei, prizoniere într-o cronică lipsă de plăcere, își spun doar una alteia vorbe dulci, sunt mai tandre și își fac mai multe complimente între ele decât au parte din partea bărbaților. Este o tiranie a psihologiei masculine batjocura la adresa cochetăriei femeiești pentru că ea este rezultatul unui proces adaptativ care a durat sute de mii de ani, ea este răspunsul la solicitările psihologiei sexuale masculine. Seducția este firească, naturală, femeia trebuie sedusă tocmai ca să se simtă în largul ei, să îi fie aprinsă dorința, iar pentru asta e nevoie să se simtă în primul rând feminină, fermecătoare, dezirabilă, într-un cuvânt irezistibilă. Seducția nu e altceva decât măiestria cu care bărbatul privește și simte femeia, făcând-o să se simtă ademenită, dorința lui o face să înflorească, dar e absolut vital ca amandoi să trăiască procesul acesta de dezvăluire a tainei frumusețeii ei. Sigur că lucrurile merg dezastros în cuplurile și în relațiile frugale în care conduita implicată sfidează câteva sute de mii de ani de evoluție și în care nici măcar complimente false nu se fac.
Cam asta explică de ce africanii, prea puțin educați și emancipați, de exemplu, pun mâna pe blonde diafane pe care preacinstiții și feminiștii lor compatrioți nu le ating decât în vis. Orice femeie normală preferă să sufere, să înghită pastile și tone de singurătate decât să aibă de a face cu un bărbat care vede în ea un accesoriu, o nu-se-știe-ce…
Dar nu aș reduce la amărăciune inabilitatea și incapacitatea bărbaților care vor o parteneră stabilă și nu reușesc să o aibă. Aș zice că deprimarea și astenia conduitei sunt mai degrabă consecința descurajării și a repetatelor eșecuri. Cazul clasic e de inadecvare la situație. Omul nu știe realmente să îi facă curte femeii sau are o ostilitate de fond, un conflict interior care îl sabotează. Fie nu e sigur că o va satisface, fie nu e sigur că o dorește, fie s-a orientat la ea doar pentru că era singură, dar ar râvni la o alta, fapt e că nu se poate mobiliza în dorință. Chiar dacă nu își dă el seama, ea își dă. El o caută și i se adresează ca unei prostituate. Din tot ce face transpare impostura. Chiar și vocabularul său conține termeni care îl dau de gol: vorbește de nevoie în loc de dorință și folosește condiționalul optativ. Se târguiește. În loc să încerce să o excite ca să obțină ce speră îi cere ei să îl excite, în loc să încerce, nu să o seducă, dar măcar să o facă să se simtă atractivă, îi cere ei să îl încânte, îi pasează ei neajunsul lui, o bănuiește pe ea de lipsă de chef sau îi impută o nefondată frigiditate. Nefiind prostituată, nu e treaba ei să provoace nimic. Femeile obișnuite trebuie cucerite. Asemeni hienei care mănâncă prada altora, acești bărbați caută să își astâmpere ”nevoia” *(nu dorința) cu femei cărora le cer să se prezinte deja încinse, de natură sau de alții.
N-aș zice nici că fenomentul e întru totul cultural, ci că această inabilitate e și moștenită. Bărbații frumoși și atractivi au avut mereu acces la cele mai dezirabile femei, iar asta le-a dat putere, curaj, elan. Virilitatea nu e altceva decât conștiință a succesului sexual. Lipsa ei se leagă adeseori de o serie de eșecuri, al căror lanț se poate extinde în tot arborele genealogic. Bărbații care merg la sigur, care mizează pe succes, chiar au. Ei sunt seducătorii, știu să curteze, să atace, să impună, să ceară și să dea. Le e și la îndemână pentru că realmente femeile la care se orientează sunt printre cele mai atractive și mai înzestrate în materie de senzualitate, duioșie, candoare, delicatețe. Totul le merge strună. Ceilalți sunt nevoiți să suplinească prin anumite tehnici lipsa charismei erotice a unor partenere care nu sunt nici ele chiar monumente de feminitate. Și aici intervine eroarea. În loc să se străduiască mai mult, să se concentreze mai tare, ei își exprimă frust nehotărârea și nemulțumirea. O femeie, indiferent cât e de frumoasă, trebuie abordată ca atare, căci altfel nu cedează, cerșitul nu excită pe nimeni, nici negocierile de piață. Atunci când ipochimenul e conștient de asta, o face, uneori, dar jenat, sfios, cuviincios, civil, neconvingător. El simulează încântarea, iar ea reacționează la faptul de a fi manipulată, nu la obiectul manipulării. Nimeni în toate mințile nu vrea să fie folosit.
Bărbații de succes nu cer, ei oferă, iar femeile li se dăruiesc ele. E un principiu valabil în orice domeniu. Ai mai multe șanse să faci schimb de mașini când ai mașină. Ai mai multe șanse să obții pasiune când ești pasional decât atunci când ești posomorât ca o salcie și ai mai multe șanse să fii dorit de cel căruia îi arăți dorință reală. Nu declarativă, nu închipuită, nu formală. În imaginație sunt transportate, desigur, și sentimente sau trăiri reale, ce spun aici e, însă, că se întâmplă ca în realitate unii să se prezinte cu sentimente și trăiri imaginare. Realitatea, în formularea de mai sus, este sinonimul consistenței, al greutății și adevărului intențiilor, motivațiilor și simțirii.
În lipsa intimității și dorinței reale apare amorul de piață. La periferia industriei pornografice a înflorit o mahala sexuală, o extensie palpabilă. Se numește hook-up.
Studiile recente făcute de psihologi cu privire la această ”cultură” arată că majoritatea celor care au adoptat acest stil de viață, care exclude intimitatea și implicarea sentimentală sau fascinația sau pasiunea, au grave probleme emoționale și de depresie. Unii chiar ajung să se sinucidă. Nu putem reformula condițiile fundamentale ale existeneței și interacțiunilor umane aducătoare de împlinire.
Sexul-pragmatic nu are mai multă valoare existențială decât orice altă abordare utilitaristă sau oportunistă. Costă ființa cam cât un detergent, or împlinirea e cu necesitate legată de implicare și investiții, de dăruire. Nimic din ceea ce nu reușim să prețuim nu ne poate satisface cu adevărat. Oamenii au nevoie să se cunoască, să se aprofundeze, să trăiască într-o complicitate și simbioză emoțională… nu să se atingă ca doi străini. Alienarea față de partenerul intim e un forcar cert de angoasă.
Cultura hook-up, ale cărei reguli spartane impun lipsa oricărui atașament, obligă femeile să se conformeze modalităților facile ale sexualității masculine (există și manifestări nefacile, care implică asumare erotică, răbdare, pasiune, dorință autentică), să se autoanuleze, să se pună singure în postura de obiect sexual, să își amputeze orice așteptări erotice proprii sau mai complexe. Cu o femeie cu care te întâlnești doar pentru sex și doar de câteva ori, o poți face oricum, faptul că nu o satisfaci nu îți dă nici tensiuni morale nici spasme psihologice. Lipsa plății îi creează părții masculine iluzia perfectă: partenera de ocazie nu îl vrea pentru bani, ci pentru sex, doar că, în realitate, ea e invariabil dezamăgită, căci așteptările erotice ale femeii sunt de altă natură; când se știe consumată nu are cum să se simtă împlinită. Sexualitatea femeiască nu cunoaște pulsiunile vânătorului care caută să consume și să bifeze corpuri de sex opus sau să își satisfacă în regim de urgență pulsiuni obscure. Femeile aspiră la dorința masculină, care dorință predupune o anumită persistență și intensitate a privirii, o focalizare a atenței, așteptare, pândă, atașament, într-un cuvânt – pasiune. Or pasiunea are două coordonate: ardoare și răbdare, ea se devotează. Femeile nu pot resimți desfătare și satisfacție de la primul contact, și acela superficial și haotic, cum se întâmplă de regulă în hook-up, pentru că sexulitatea lor nu se manifestă frugal, rapid, impulsiv, are nevoie de timp de desfășurare, are combustii mai lente, are nevoie să fie explorată, extrasă ca un minereu sensibil, stimulată să erupă. Cultura hook-up lansează sexul de consum și nu se dezminte de formula sexuală masculină.
Potrivit autorilor – Bruckner și Finkielkraut – în raporturile sexuale facile, în care identitatea partenerilor nu contează, în care ei nu se cunosc, bărbatul se simte scutit de efortul/chinul de a seduce și de consecințele seducției. El nu trebuie să își dovedească nici sieși nici femeii masculinitatea împlinindu-i așteptări. Orgoliul virilității e sacrificat satisfacției viscerale imediate. Bărbatul caută în sexul arbitrar uitarea de sine, el merge ca la un sanatoriu la acea femeie, îi cere să fie infirmiera neputințelor și lașităților sale a eșecului său de a fi bărbat.
Cultura hook-up este, după psihologul Jordan Peterson, una care deresponsabilizează partenerii și alungă sexualitatea în afara intimității. Oamenii se simt alienați în aceste condiții nu doar față de partenerii de ocazie, fapt care le amplifică singurătatea, ci și față de propriul trup, de propriile pulsiuni sexuale. Sunt practici care te mențin ”necunoscut”, anonim, detașat față de cea mai sensibilă manifestare a trupului. Psihologul canadian consideră că aceste conveniențe sexuale, chiar dacă sunt calchiate după o formulă primar masculină, au ca efect demasculinizarea în sens profund și moral. Un bărbat care nu își poate asuma o relație stabilă rămâne infantil și se simte în sinea sa un ”animal”. Ca și autorii francezi, dealtfel, concluzionează că bărbații implicați în astfel de practici manifestă un dispreț inerent față de propria condiție sexuală, ei știu că nu pot satisface o femeie în acest fel și că se află pe un teren minat, că libertatea de a copula incognito e o falsă libertate, că nu se pot surstrage responsabilităților umane și că, în pofida regulii jocului, care pretinde anonimatul și detașarea emoțională, lucrurile în realitate nu se conformează intențiilor și partenerii ies din această afacere răvășiți, șifonați, deprimați.
De la fetișism (proiectarea exitației asupra unor chestiuni factuale și obiectuale) care e o formă de alienare și care presupune disocierea dorinței și fantasmei sexuale de o prezență umană anume, la voyeurism, la varii stimulente inducătoare de senzații artificale, sexualitatea e virtualizată, dematerializată și dez-umanizată. Ființa devine, în mediile urbane, un angrenaj, o mașinărie, un produs de marketing ideologic sau publicitar. Omul-de-consum este sortit, inevitabil, deznădejdii. În hook-up, omul este obiect de consum.
Printre altele, depresia taie pofta de viață, induce o neputință de a simți plăcere, această stare de mahmuelă și amărăciune cronică. Disperarea e cumva mai vitală, mai sănătoasă. Disperatul nu a internalizat sursa durerii, o concepe ca străină de sine, și bine face, căci se poate descotorosi de ea. El tratează suferința ca pe un corp străin vreau să zic, deprimatul se identifică cu ea.
Un nefericit sănătos se raportează la chinul său ca la o durere de măsea, ca la o gripă. Așteaptă să treacă. Speră să aibă condiții de mediu propice. Dimpotrivă, depresivul nu dă nici o șansă exteriorului să îl surprindă și să îi modifice starea, el e încorsetat în ideea de a găsi soluția în interior și, fie că se complace în suferință, fie că o cultivă, fie că și-o asumă ca pe un dat implacabil, face din ea trăsătură de personalitate. Depresia e o încremenire în apatie și durere, e o paralizie afectivă. Printre alte.
Lipsa de reacție la stimuli blochează căile de acces la prezent și realitate. Majoritatea ”fantomelor” sunt oameni-himeră care nu sunt nici morți nici vii, trăiesc închipuit și teoretic. Își visează viața, își imaginează doar că sunt. Actul de prezență e calea, cheia. Toți cad de comun acord că fericirea e atunci când investești în prezent. În acest caz fericirea este pur și simplu șansa de a trăi ceva. Omul-prizonier-al teoretizărilor și ficțiunii în gol este damnatul zilelor noastre.
Un paria poate fi mai fericit.
