Poezia a fost iubita mea, amanta mea, patria mea, grădina mea secretă, limba mea secretă, refugiul meu, bătălia mea cu mine însumi, cu lumea.

Matei Vișniec

Firimiturile care cad

Firimiturile care cad de la masa de lucru a poetului
fac uneori un zgomot asurzitor
se aud ţipete, bufnituri
o bătrână leşină pe trotuarul din faţa casei poetului
un om moare strivit sub o maşină ploioasă

de la masa de lucru a poetului
cad uneori firimituri enorme, inadmisibile
când poetul este obosit oraşul însuşi înnebuneşte
fântânile arteziene îngheaţă, tramvaiele se izbesc de ziduri
cuvintele însele devin mai rare, mai greu de înţeles

În faţa cuvântului linişte s-a făcut o coadă enormă
atenţie, nu va fi de ajuns pentru toată lumea strigă poetul
chiar şi în faţa cuvântului dragoste care s-a terminat de mult
mai aşteaptă câţiva ireductibili, câteva grupuri de turişti obosiţi

poate că aceste urme de sânge
duc la cuvântul singurătate, îşi spune poetul
ieşit el însuşi la o plimbare prin oraşul ciuruit de absenţe
poate că în faţa cuvântului om nu mai dau târcoale
decât câinii

*