Am intrat atunci într-o carte nelocuită demult
cu mobilă temătoare
din argilă
coaptă de vânt
mi-era totuna sau doar mă mințeam
căci căutam frenetic
acel cuvânt
păstrat și ascuns, dospit de uitare
precum în cer
așa și pe pământ
frământam nemișcarea, seceta de
răspuns
un gest violaceu de palpit pe fundul
unui sertar
semnul năvalnic din fire
să-mi spună – aripile tale
nu bat
în zadar.
foto tumblr.com
Citește și e-o melodie
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
