continuarea de aici

Acest eseu apare din  dorinţa de a explica ce se înţelege prin efectele nedorite ale revoluţiei sexuale şi prin subcultură în materialul  Ce este „revoluţia sexuală” şi cum se manifestă într-o subcultură?

Deoarece expunerea concluziilor a fost una prea simplistă şi din această cauză lacunară, ceea ce a făcut loc unor interpretări şi de asemenea, conceptul de subcultură a fost considerat de unii cititori a fi nefondat.

Ca fiinţe umane, dispunând de un puternic simţ moral, adesea (fie chiar şi involuntar) suntem dispuşi să luăm lucrurile ca fiind bune sau rele, ceea ce presupune elaborarea unei judecăţi. Cu toate acestea, din punct de vedere antropologic, cât şi mai ales istoric, nu putem supune lucrurile unei judecăţi de valoare. Lucrurile nu sunt bune sau rele, fenomenele nu au doar efecte benefice sau distructive. Analizând deci un fenomen, un cercetător nu poate judeca acel fenomen, însă poate da expresie unor îngrijorări, prin observaţia unor efecte negative ale fenomenului respectiv.

În finalul materialului, dorit a fi un eseu antropologic despre efectele neaşteptate ale revoluţiei sexuale asupra „culturii” romilor, şi eu am făcut o asemenea observaţie, în care am susţinut că efectul fenomenului printre altele „…duce la distrugerea propriilor vieţi, în loc să fie benefică pentru reconstruirea imaginii femeii, atât de afectată din perspectivă social-istorică.”

Doar ulterior am realizat că această formulare simplistă cât este de interpretabilă şi că în mulţi cititori poate trezi o falsă judecată morală. De aceea, pentru a evita damnarea unui real fenomen istoric, am ales să revin asupra încheierii şi să abordez mai amplu problema efectului distructiv rezultat din manifestarea revoluţiei sexuale.

Caracterul distructiv în nici un caz nu se datorează fenomenului în sine. Eu, personal, consider că efectele negative pe care le-a avut revoluţia sexuală asupra aşa-zisei culturi romilor se datorează modului de adaptare necontrolate şi chiar impropriu. Din această cauză, reapare discuţia sincronismului – atât de specific în istoria seculară a romilor – şi protocronismul – încercat  a fi reprimat.

Deci se poate stabili că revoluţia sexuală nu poate fi catalogată drept un fapt negativ, deoarece, în funcţie de evoluţia specifică, are efecte variabile asupra diferitelor culturi. De pildă, s-a observat că în culturile în care a avut o evoluţie graduală, dezvoltându-se într-un ritm propriu, s-a ajuns la unele efecte socio-istorice în principal benefice. Fiindcă, fără doar şi poate, acestui fenomen istoric îi datorăm eliberarea corpului şi a eului de sub constrângerile seculare cu privire la sine. De asemenea, acestui fenomen socio-cultural îi datorăm și eliberarea femininului de sub jugul milenar al bărbatului.

Chiar şi în ceea ce priveşte „cultura” romilor, nu a avut acelaşi efect deconstructiv în toate grupurile socio-culturale. Datorită faptului că, deşi există o aşa numită „cultură romani”, ea nu este şi nu poate fi definită nicidecum ca fiind unitară. Nici chiar în timpurile trecute, cultura romă nu a fost echivalentul unei unităţi etnice, fiind modelat de realitatea socio-lingvistică. Cu atât mai mult în prezent pot fi observabile unele diviziuni culturale,[1] care se raportează în moduri diferite la valori şi tradiţii.

Spre exemplu în diviziunile culturale, unde revoluţia sexuală a fost însoţită şi de o educaţie, datorită unei integrări, imaginea sinelui şi a femei a trecut printr-o reconstrucţie. De asemenea, în diviziunile culturale, în care manifestările acelei revoluţii sunt primite într-un mod natural, anacronic, deşi situaţia femei şi imaginea sinelui se modifică într-un ritm lent ea nu este afectată printr-o denaturare.

Prin urmare, probleme apar, pe de o parte, în acele subculturi în care revoluţia sexuală a eliberat individul de constrângerile seculare, legate de plăcere, dar nu a fost însoţită de reconstituirea conştiinţei de sine, sinele fiind în continuare asuprit de beţia plăcerilor. Iar femeia, deşi aparent nu mai este proprietatea bărbatului, ea din propria inconștiență îşi deconstruieşte imaginea, nefiind ceea ce ar putea fi. Pe de altă parte, apare acea diviziune culturală, care este reprezentată de o cultură tradiţională, chiar arhaică, în care sexualitatea este doar o graţie, o însuşire specifică masculinului. Plăcerile oferite de erotism, nefiind specifice femininului, care este doar obiect, oferă doar o imagine lipsită de sine.

Acelaşi efecte nefaste ale lipsei revoluţiei sexuale pot fi observate în culturile musulmane tradiţionaliste din orientul apropiat, care persistă și în subculturile arhaice ale culturii romilor. Deci nu pot fi în niciun caz catalogate drept un fenomen negativ urmările revoluţiei sexuale care se manifestă doar în cultura romilor.

Prin urmare, se adevereşte că nu fenomenul ca atare şi nu eliberarea erotismului – a  sexualităţii – şi a moravurilor şi nici cultura romilor, în sine, nu constituie o problemă. Fiindcă atâta timp cât fenomenul în sine apare  într-o cultură oarecare, într-un mod anacronic, manifestările ei sunt benefice atât sinelui, cât şi imaginii femininului în interiorul grupului socio-cultural. Însă, din moment ce pătrund doar unele manifestări ale fenomenului, printr-o imitaţie, într-un mod inapt, el nu poate fi controlat şi nu va avea o evoluţie lineară care să permită o reconstrucţie a propriei imagini, rezultând doar o deconstrucţie cauzată de neînţelegerea fenomenului.

Astfel, sincronismul nu poate prezenta o formă de adaptare culturală, în ceea ce priveşte sexualitatea.

[1] Pentru a nu fi numite neapărat subculturi, deşi din ele se dezvoltă subculturile propriu-zise.