Pasiunea se trăiește ca act de posesiune.
Nu poți să fii independent în pasiune, detașat, calm, rece. E ca o artă marțială, e un joc al puterii și controlului, al pierderii lui. Are un caracter cvasi-obsesional. Pasiunea nu trebuie sub nici o formă confundată cu iubirea domestică, morală, echitabilă, acela e modul cel mai frecvent în care se stinge și se îngroapă. Pasiunea e o tensiune, o ardere dureroasă în care fuzionează toate extremele și contrariile. Dragostea e pasională, nu partenerială, nu e civilă, civilizată. În pasiune, iese la iveală ființa sălbatică, nicidecum cea educată, înțeleaptă, cu simțul măsurii. Pasiunea formează și deformează sufletul, e un talaz, îl aruncă dintr-o genune în alta, îi dă brânci din rai în iad, îl recuperează de acolo tumefiat. Ea, spun unii psihanaliști, este legată de o experiență sado-masochistă inițială. Nu e doar suflu de trăire puternică. Are două coordonate: devoțiunea (indusă de caracterul obsesional al dorinței, atracției și fascinației) și intensitatea. În experineța sado-masochistă infantilă, copilul trăiește cu părintele sau părinții într-o relație închisă, de dependență implacabilă. Dacă sursa de durere și plăcere e aceeași el le internalizează simultan.
Pasiunile nu le strârnesc cei cu personalități puternice, nici cei care au o mare vitalitate neapărat. E nevoie de o anumită structură sensibilă, care îmbină niște elemente aparent paradoxale, contraste mari. Nici măcar cei înzestrați cu o frumusețe clară, fără umbre, nu stârnesc pasiuni, ci cei zbuciumați și melancolici, inadaptați, cei cu o anumită vocație a neîmplinirii, cărora le sunt insuficiente formele plăcerii mediocre, ei suferă de o insuficiență a dorinței precum artiștii de o insuficiență estetică (trebuie să moduleze frumusețea existentă în lume în forme mai consistente și mai personale). Pe scurt, sunt saturnieni. Cei pasionali se recunosc imediat, au un fel de a fi, de a gesticula, de a se implica și dedica, au o puterere de concentrare mult mai mare. Pot fi mari puturoși melancolici sau lucrători maniaci, lunatici boemi sau savanți insomniaci, pasiunea e lizibilă în capacitatea de a se implica fără ordihnă, de a trece pragul durerii, oboselii, lehamitei.
Omul pasiunii e sado-masochist, într-un anumit grad, el forțează mereu limitele, nu are frâna pe care o oamenii obișnuiți. Nu în orice domeniu: doar în cel asupra căruia își fixează atenția și dorința.
În conviețuirea recurentă, în relațiile comune, oamenii se armonizează prin consensualitate, în cuplurile normale apar mereu negocieri, convenții, angajamente. Apare nevoia de echitate. Pasiunea nu negociază nimic, ea nu precupețește, nu măsoară. Este un flux de trăire fără de măsură. Omul obișnuit, de asemenea, își stabilește singur anumite condiții și limite. Pune frâna în punctul în care se cam termină zona de confort. Omul pasiunii nu trăiește niciodată în ”safe-mode”, ci pe viață și pe moarte. Actul erotic reproduce, mai exact instanțiază chestiunea. Pasionalul împinge lucrurile la extrem, trăirea sa erotică se manifestă ca ”situație limită”.
Dragostea romantică e un rit mortuar.
E foarte ușor să fii zen, să trăiești în zona de confort, detașat, fără dorințe, dar pentru romantic e insuficient.
Satisfacția e supralicitată. Mulțumirea și împlinire și liniștea sunt supraevaluate. Orgasmul e supraevaluat. Suflul dorinței intense e o sursă de plăcere mai consistentă decât satisfacerea ei. Odată eliberată tensiunea dorința se domolește și viața devine mult mai insipidă fără ea. Pasiunea e capacitatea psihismului de a se menține în tensiunea dorinței, în puterea ei, de a o amplifica până în punctul în care satisfacția să nu îi anuleze magia, să nu îi epuizeze sevele.
În pasiune ne menținem în câmpul dorinței într-un mod insațiabil. Are un anumit grad de violență, de cruzime, arăta Georges Batailles. Ea eliberează ființa-sălbatică din cămașa de forță a docilității, din trupul și mintea omului civilizat. Nu lasă pe nimeni întreg, tranSformă și deformează, nu scapă nimeni nevătămat din tentaculele ei. Amplifică și puterile și slăbiciunile și lasă teren liber renunțării la o partea din sentimentul integrității și demnității personale, ea degradează și gratifică deopotrivă, ia și dă în aceeași măsură, indecantabil, doze substanțiale de extaz și angoasă, de fericire și supliciu. Alternează temperaturi toride cu reacții de respingere glacială, nevoia de contopire cu celălalt, dar și de distanțare vitală, pentru a-l putea repercepe ca întreg, imboldul de a te dărui cu cel de a acapara, cel de a mângâia cu cel de distruge. Uneori toate aceste stări se manifestă și în impulsuri fizice: acela de a sufoca, de a răni, de a provoca durere. Plăcerea e în intensitatea dorinței, întotdeauna.
Când tensiunea ei e mare, fiecare simte nevoie să evadeze într-o zonă de confort, femeia migreză spre căldicelul afectuos, spre o atmosferă idilică și languroasă. Bărbatul se simte captiv și vrea să fugă, să fie singur, femeia se simte respinsă și intră în panică, începând să revendice îndurerată tandrețea. Când tensiunea se stinge, femeia deplânge faptul că s-a stins flama și în această fază de ”macerare” a ardorii se întâmplă mutația, rocada timpurilor. Pentru că sursa de plăcere și dorință nu e în prezent, ci în trecut, femeia invocă fantoma celor dispărute, iar splendoarea ei ajuge să fuzioneze cu duerea din prezent. Dorința se reaprinde cum se ridică pasărea Phoenix din propria cenușă, dar pe fundalul suferinței, astfel că plăcerea ajunge să se amestece cu durerea. Confuză, ea continuă să caute să separe apele, mintea ei se scindează în doua voci: una a femeii independente care își cere dreptul la plăcere și ”afecțiune”, la juisare, dar pe care nu are de unde să și le procure, și una a femeii dependente de sursa de plăcere cunoscută, care caută cu îndârjire refacă în sinea ei condițiile inițiale din care a izbucnit pasiunea și care o întrețineau.
În ”Luni de fiere”, Pascal Bruckner dezvăluie, cadru cu cadru, întregul proces de transgresare a limitelor și de glisare a atracței inițiale spre sado-masochism.
Legătura pasională e una mai puternică, la apă mai adâncă. E ceva de natură saturnină. Perpetuarea ei implică, inevitabil, aclimatizarea la suferință. Bărbatul are oroare de captivitate, însăși oroarea de castrare se asociază uneori dependenței de o femeie. Resimte mai acut decât ea nevoia de a-și recupera libertatea, căci se simte și el invadat, posedat, de suflul pasiunii… Dacă femeia nu are suficientă rezistență și putere să îndire eclipsa, dacă nu a avut parte de suficientă plăcere și ardoare și atracție, ea pleaca în sens opus, nu rabdă, nu îndură, nu poate fi Penelopa.
Dorința oricum se stinge, trece printr-un fel de moarte, de acolo poate renaște sau nu. Numai o legătură erotică foarte puternică poate fi resuscitată după trecerea printr-o eclipsă totală de dorință. Altminteri se intră în logica cealaltă, a eliminării legăturii și eliberării din chingi.
Citiți și Sociopsia
