Povestea lui Åslög (o saga islandeză tradusă din limba suedeză)

Pe vremea lui Ragnar, domnea în regatul sveonilor regele Östen, care își avea sălașul la Uppsala. Östen era un păgân care aducea jertfe vechilor zei scandinavi și  era mare meșter în arta vrăjitoriei. Printre bunurile sale se număra și o vacă numită Sibilja, care, când răgea odată, dușmanii ori o luau la fugă ori începeau să se lupte între ei. Östen și Ragnar obișnuiau să meargă în ospeție unul la altul. Odată, când a fost rândul lui Östen să fie gazdă, a îngăduit ca propria sa fiică, Ingeborg, să umple cupele mesenilor cu băutură. Văzând-o oștenii lui Ragnar, au început să șușotească între ei spunând că acea fată era mai potrivită pentru regele decât regina Cioara, rămasă acasă. Vorbele lor au ajuns și la urechile lui Ragnar care, pe loc, a hotărât să se logodească cu Ingeborg. Să o ia cu el în Danemarca, nu pica tocmai bine, așa că i-a promis că va face acest lucru la întoarcerea sa. Ingeborg nu prea s-a bucurat când a auzit asta, dar până la urmă, neavând încotro a acceptat soluția propusă de oaspete. La întoarcere, pe când încă se aflau pe mare, Ragnar le-a interzis oamenilor săi ca la sosire să le scape cumva vreo vorbă cuiva despre proiectata sa logodnă. Ajuns acasă, Cioara l-a întrebat ce știri îi aducea. Ragnar a privit într-o parte și i-a spus că nu are vești importante.

Sursă foto: teespring.com

– Atunci să-ți dau eu o veste importantă, i-a spus regina. Este vorba de un rege care vrea să ia de soție fiica altui rege, deși are o soție iubitoare care îl așteaptă acasă.

– Cine ți-a spus asta? exclamă Ragnar.

– Porumbeii mei, îi răspunse Cioara, au stat pe streașina castelui de la curtea lui Östen și au văzut ospățul de logodnă. Acum, înainte să faci următorul pas, vreau să asculți povestea mea ca să afli că nici eu nu sunt fiica unor oameni sărmani, ci mă trag dintr-un neam de eroi. Strămoșul meu nu este altul decât vestitul Sigurd Fafnersbane. Ragnar s-a arătat foarte mirat de această dezvăluire și a întrebat-o cum se face că se trage dintr-o viță atât de nobilă, când oamenii lui au găsit-o într-o colibă țăranească.

– Ascultă povestea mea, i-a spus Cioara. După ce iubitul meu tată a fost răpus de dușmani, am fost adoptată de Heimer, un prieten credincios de-al său, care mi-a pus numele Aslög. Ca să mă ferească de alte necazuri, tatăl meu adoptiv a cerut unui meșter să-i făcă o harpă în care a ascuns aur, bijuterii și alte lucruri de preț. Chiar și pe mine, m-a pus să mă pitesc în piciorul harpei. Așa am rătăcit noi dintr-un ținut într-altul, Heimer călare pe roibul lui, eu în burta instrumentului pe un alt cal. Când ajungeam în locuri singuratice, ieșeam afară din ascunziș ca să mă bucur și eu de aer proaspăt. În peregrinările noastre am ajuns în țara normanzilor, unde, mult mai târziu, m-au găsit oamenii tăi care căutau făină. Într-o seară cu vânt rece și ploaie măruntă. Heimer a poposit la o căsuță singuratică, nu de parte de țărmul mării. A bătut la ușa coșmeliei dar nu i-a răspuns nimeni. A intrat totuși și a dat cu ochi de o femeie singură care stătea lângă vatră. Heimer a întrebat-o dacă voia să-i dea găzduire în acea noapte. Femeia, pe nume Grima, a văzut că vizitatorul avea pe braț un inel de aur și a înțeles că era un om bogat. I-a oferit un loc de dormit în șură. Soțul ei, Åke, era dus în pădure la tăiat de lemne. La lăsatul nopții, când a venit acasă, Grima i-a povestit despre călătorul poposit la bordeiul lor. Amândoi au bănuit că harpa omului era plină cu aur, așa că au hotărât să-l omoare, exact așa cum a făcut și perechea din ”Contele de Monte Cristo”. L-au lovit cu o secure în moalele capului în timp ce dormea. Pe urmă ei au dus harpa în casă și i-au demontat piciorul. Când m-au descoperit acolo, s-au speriat foarte tare căci se temeau că le voi da de gol fărădelegea. Grima m-a întrebat cum mă cheamă, dar eu m-am prefăcut că sunt mută.

Femeii i-a venit atunci ideea că, decât să mă omoare și pe mine, era mai bine să mă păstreze ca ajutor în casă. Mi-a pus numele Cioara și cui se abătea pe la coliba lor mă prezenta drept fata lor. Am robotit la ei cât era ziua de lungă. Căram apă de la izvorul din pădure, adunam vreascuri pentru foc, păzeam caprele, găteam, coseam, spălam… Eu însă trebuia să port numai zdrențe și părul nepieptănat ca nimeni să nu bage de seamă frumusețea mea. Vreme de douăzeci de ani am tot tăcut și trudit. Adesea îmi aținteam ochi în zare și priveam spre golfulețul nostru, doar-doar oi zări vreo corabie trasă la țărm. Până la urmă norocul mi s-a arătat, dar acum simt că mă scufund iarăși în tristețe.

Când Cioara a terminat de povestit, Ragnar s-a ridicat de la locul său, s-a dus la ea și a luat-o în brațe. De plănuita sa călătorie spre curtea lui Östens praful s-a ales. În zadar l-a așteptat acolo fiica regelui. La câteva luni de la această întâmplare, Aslög a mai dat naștere unui fiu care a primit numele Sigurd. Când Ragnar și-a scos de pe deget inelul de aur și l-a întins spre noul născut, acesta a nimerit pe spinarea pruncului. Regele a rostit atunci câteva cuvinte care au ajuns la urechea tuturor celor aflați de față:

– Acest copil nu va ști să prețuiască valoarea aurului!

Citiți și Cioara și fiii ei, de același autor.