Trebuie să ajungem la înțelepciunea de a alege oamenii cu care ne petrecem timpul, de la secunde până la secole… Un adevăr inalienabil este că nu ne putem izola și nu puteam să ne debarasăm de existența noastră socială. De familie nu te poți înstrăina, nici de trecutul comun, nici de prezentul în care jumătate din timp suntem în compania altora. Până la urmă, suntem ceea ce fac alții din noi, conștient sau nu, în proporții diferite, dar mereu acolo, construind în sufletul și în conștiința noastră forme pe care ei le visează sau pe care le-au primit și ei moștenire, la rândul lor.
Cea mai mare închisoare în care trăiesc oamenii este frica de ceea ce cred alții despre ei, spune David Icke, pe bună dreptate. Cei ce clamează puterea de nu fi atinși de imaginea lor socială ori mistifică adevărul, ori sunt atât de autosuficienți încât nu își pot imagina cum arată căderea de sus și nu-și pot anticipa o previzibilă însingurare.
De aceea, lupta dintre ceea ce ești ca rezultat al educației (lipsei de educație) din familie și ceea ce trebuie să fii în societate (înțelegând prin asta serviciul și celelalte activități, inclusiv mersul la cumpărătur, dacă vreți, e una dintre luptele pe care le ducem zilnic, de cele mai multe ori subconștient. Să nu uităm: Chiar și cei mai încrezători oameni în ei înșiși s-au simțit ca niște străini sau s-au simțit nevăzuți și neauziți la un moment în viața lor, opinează Steve Carell, punând problema slalomului pe care îl facem nu doar printre oameni și situații, ci și printre multiplele fațete ale personalității noastre.
De fiecare dată când ni se întâmplă lucruri ieșite din comun, reflexul este să ne aducem aminte de cineva care, într-o situație similară, ne-a spus ceva, ne-a dat un sfat sau o poruncă, ne-a împins de la spate să mergem înainte sau a pus o barieră în calea evoluției noastre. Depinde doar de noi pasul doi, cum ne raportăm la informația asta și cum o prelucrăm în favoarea noastră. De fapt, o mare artă este aceea de a acorda o mare atenție lucrurilor care ne privesc pe timp scurt sau lung, iar dacă putem renunța la cele inutile sau dubioase, mai bine să le tăiem cu mână sigură de pe listă.
Timpul e prea scurt uneori pentru a mai face încercări, și nu merită. Dar trebuie să fi ajuns la o vârstă ca să înțelegi asta. Timpul nu ți-l dă nimeni înapoi, prietenii însă vin și pleacă precum trenurile cu orar regulat în gara existenței tale. Alege mare și o singură barcă.
Și atunci?
Atunci rămâne să ne alegem cu grijă oamenii în compania cărora ne petrecem acest timp atât de prețios! Oamenii cu care vorbim (orice, pentru că orice cuvânt e unitatea de măsură a opiniei lor despre noi), oamenii cu care împărțim aceleași idei, oamenii în fața cărora ne ”spovedim”, pentru că lumea e din ce în ce mai plină de oportuniști.
E de ajuns dacă păstrăm doar câțiva pe care să nu ne putem supăra, oricât ne-ar părea de rău că îi pierdem. Să înțelegem că nu gândim la fel, că fiecare din noi e o entitate care funcționează după propriile legi. Diversitatea e condiția esențială a supraviețuirii. E adevărat, dar și ea poate presupune un efort de conștiință a ilegitimității concepției conform căreia oamenii de care te legi sunt meniți/obligați să-ți facă doar bine. În definitiv, ”fiecare pentru sine, croitor de pâine”, cum bine încearcă să ne învețe Creangă.
A te baza pe sinceritatea, iubirea necondiționată a oamenilor și recunoștința lor este o mare iluzie din care ar trebui să ne trezim cât mai repede.
Oamenii despre care putem spune că au fost un dar, nu o lecție, pentru că sentimentul este acela de gratitudine, nu de dispreț sau regret. Ar trebui să fim conștienți că trecerea unora prin viața noastră e șansa noastră de a deveni mai buni, chiar dacă suferim.
Ce poate fi mai frumos decât să fii conștient că nu ești opțiunea ideală, în condițiile în care ai atins idealul din tine?
Viața e scurtă. Suntem fața frumoasă a cicatricilor din noi.
Dacă orice rană se reface, de ce nu am putea noi, care suntem atât de puternici, să găsim confortul în capacitatea noastră de autoregenerare? Trecutul e frumos, ca un semn care îți amintește că ai învățat o lecție importantă, cum ar fi supraviețuirea în deșert sau la Polul Nord…
Să te poți bucura de orice durere, asta e cheia fericirii.
Să înțelegi că poți petrece liniștit zile întregi în natură, timp de calitate citind, urmărind un film bun de tot sau plimbându-te cu câinele, fără să pari un antisocial sau un cidat, în cele din urmă. E mai sănătos așa decât să pierzi vremea cu oameni care își fac stocuri de informație despre tine, pentru a putea să te ”scoată din joc”…
Până la urmă, exişti prin ceea ce schimbi în bine în viaţa celorlalţi. Câtă putere ai, câţi vor veni de partea ta, cât vei influenţa, cât vei putea schimba, câţi oameni vei putea influenţa, asta rămâne etern o necunoscută, o relativitate. ”To be or not to be”. Dar dacă nu poţi bifa nici măcar una dintre ele, mai bine rămâi acolo unde te simţi puternic, unde simţi că ai şanse de reuşită. Modelul donquixotesc e perimat.
Luptă, dacă ai pentru ce. Luptă, dacă ai cu ce. Luptă, pentru cei care vor să cucerească. Ai o singură viaţă. O singură inimă.
Și nu uita: Cei mai mulți dintre noi sunt pe atât de fericiți pe cât se hotărăsc să fie. – Abraham Lincoln
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
