Rece, cald, apoi rece, mai rece, din nou cald… în ritmul acesta se scurseseră ultimii ani, și acum dușul acesta trezea în mine exact aceleași senzații, în plus, simțeam că apa care se revărsa asupra mea cu toată forța, ca un diluviu, își croia drum prin mine, în mine, spălând toată acea mâzgă pe care mi-o lăsase în suflet după-amiaza asta, ultima… dar mai trebuia să curgă mult, mai bine ar fi căzut de sus vreo cianură care să mă purifice… în tot cazul, ar fi fost bună orice substanță care să ardă tot ceea ce fusese pe locul acela din suflet din care nu mai rămăsese nimic, atât mă simțeam de încărcată de revoltă, de frustrare, de neputința de a înțelege și a accepta față de mine însămi nedreptatea care mi se făcuse și care nu putea echivala cu niciun sentiment de până atunci, crescând cu fiecare gând pe care îl altoiam pe lăstarii aceia ghimpați care-mi crescuseră în loc de inimă.
Așa că încercam din răsputeri, în gând, să fac apa aceea să spele din mine toată durerea aceea abjectă și disprețul acesta nesuferit față de mine însămi, hibridul acesta monstruos de sentimente care se întindea ca o peltea zaharisită din creștetul capului reverberând în fiecare circumvoluțiune și care, posedându-mi pe rând, cu o minuție de ceasornicar bătrân, toate capilarele, îmi vibra în urechi precum tropotul unei turme de bizoni amenințați de o haită de lei, răscolindu-mi până la ultima picătură gustul de fiere alunecând pe gât… îl simțeam infiltrându-se parșiv, ca o boală incurabilă, în fiecare alveolă a plămânilor, întâi dreptul, apoi stângul, acoperindu-mi inima, coborând apoi, hipertrofiat și dens precum sângele închegat, în plexul solar… singurul lucru care mă consola era faptul că îmi păstrasem demnitatea, atâta cât mai aveam ca să nu mă condamn definitiv ca ființă umană și eliberasem din mine în sfârșit orgoliul, care, după ani de reprimare înlăuntrul meu, țâșnise ca o pasăre eliberată din greșeală din ghearele șoimului, țipând asurzitor cu glasul instinctului de supraviețuire monstruos activat în fața morții iminente…
De când intrase în apartament, îl lăsasem să peroreze, mă uitam cu o atenție care-mi ieșise atât de naturală încât nu-i lăsa niciun fel de suspiciune, era prins în micile bucurii ale profesiei lui, îmi explica ”pe înțelesul meu” cum stau treburile cu lumea asta întoarsă cu susu-n jos, cum avea dreptate răzvrătindu-se împotriva celor care, pentru el, justițiarul, greșiseră când își aleseseră cariera și acum se dovedeau total neprofesioniști, l-am încurajat de vreo două-trei ori, pentru că știam că asta îl măgulește, i-am spus că da, are dreptate, pacienții trebuie apărați de orice le-ar putea leza demnitatea, i-am susținut privirea cu un asemenea aplomb încât nici nu și-a putut măcar imagina ce prăpăstii se căscau în mintea mea și cum se prăvăleau în abisuri toate visele, toate fericirile mele, toate gările cu așteptări cu tot, cum se răscolea din afunduri toată luciditatea mea și clocotea în magma ultimei întâmplări, previzibile, de altfel, dar atât de mult amânate din dorința de a opri prăpădul.
Voiam să îi spun că fusesem părtașă, tacit, la toate bucuriile și tristețile lui, îi știam pe de rost toate dezamăgirile, toate preferințele, toate căutările, dar știam și povestea lui reală, și acum îmi apărea clară, dincolo de orice dubiu…nu știam dacă să râd sau să plâng, dacă să îl sfărâm sau pur și simplu să îl alung, pentru că mereu răsărea în mine nărodul gând că fusesem singura care crezuse în povestea asta, crescută în capul meu ca o tumoră gigantică, întunecând orice urmă de rațiune… Și totuși, mai mult pentru mine decât pentru el, care mă privea cu ochii în nuanțele unei catifele roiale, am strâns din dinți și am șuierat (vocea mea era mai mult bocet de jale decât imprecație, așteptam – ca toate femeile în astfel de momente– să nu mă ia în seamă, să lupte câtuși de puțin pentru tot ceea ce fusese între noi, chiar dacă nu fusese decât în imaginația mea, lucru pe care mi-l amintesc parcă, foarte îndepărtat, că mi-l sugerase…iată că scriind, în loc să mă clarific, mă afund și mai mult în mine, îmi răscolesc și mai mult nebunia, pentru că acolo dau, inevitabil, de un dor pe care nu-l poate stinge nicio apă vie sau moartă):
– Te rog să-ți iei absolut tot din mintea și din sufletul meu, toate catrafusele, toate pozele, toate așa-zisele declarații de dragoste, de amiciție sau ce dracu or mai fi fost, toate filmele pe care le rulai ca să capete fiecare dintre femeile tale rol în distribuție, toate bătăile de inimă cu care mi-ai alterat tensiunea sangvină, toate imaginile tale, toate amintirile, cele două-trei adevărate sau câte or fi fost, că acum nu poate spune nimeni cu exactitate când ai fost sincer sau nu, toată savoarea dimineților cu cafea braziliană, toate mările și plajele și toți pescărușii, toate bărcile naufragiate și toți cocorii, tot… ia-ți-le și pleacă, lasă-mă, în sfârșit, să respir, că sunt intoxicată…
Se uita la mine ca la un spectacol de teatru experimental, neștiind despre ce e vorba sau, pur și simplu, aflat în impasul de a nu putea calcula proporțiile dezastrului pe care l-a declanșat în mine, nu anticipase mișcarea asta în alb și negru și se simțea cu garda jos. Simțeam că dacă va deschide gura să spună ceva, o să îl sfâșii cu cât mi-a mai rămas din ghearele cu care mi-am zmuls în fiecare zi din mine însămi, ca să îi fac loc în culcușul cald al inimii mele și să îi bucur zilele și nopțile… mă vedeam în stare să arunc în el cu toate orele nedormite și toată îngrijorarea clipelor cu care îl așteptam zi și noapte, cu toate emoțiile cu care îl susținusem în momentele dificile, cu toată dragostea mea care acum se făcea când praf de pușcă, gata să explodeze, când frânghie și mă sugruma, încetul cu încetul, până îmi ieșeau ochii din orbite, să nu-l mai văd vreodată…
Aș fi vrut să îi pot da curajul să se apere, să ne apere… Mi s-a părut că ar fi trebuit măcar să îi dau de înțeles că mi-am dat seama de jocurile lui de cuvinte și de semne, că aflasem toate amănuntele vieții lui duble, triple sau cine știe cât de multiplicate, că din omul pe care mi-l făcusem idol și pe care îl apărasem cu prețul propriei mele conștiințe se transformase într-o clipă într-un coșmar pe care, Doamne, nu aveam puterea să îl cuprind în toată grozăvia lui… sunt groaznic de obosită, cred că îmi este indiferent, am o paranteză dreaptă în loc de creier și o linie de pauză în locul în care ar fi trebuit să fie inima…am reușit să îi spun doar atât, pentru că nu voiam să transpară nimic din infernul care-și juca flăcările în mine:
– N-am meritat nicio clipă disprețul tău, cinismul acesta cu care mi-ai jucat existența în ultima vreme ca la ruleta rusească, îmi repugnă lecția asta de presupusă viață pe care cred că ai vrut să mi-o dai, misiunea asta așa-zis nobilă pe care ți-ai asumat-o călcând pe cadavrul meu…ești un om liber, nu ți-am imputat niciodată nimic, ți-am savurat aproape cu voluptate venirile și plecările, iar tu, în schimb, m-ai făcut țintă vie, m-ai disecat ani întregi ca pe un cobai pe care cu bună știință îl crescuseși cu ce era mai bun și m-ai făcut să simt cel mai negru dispreț pentru toate lucrurile bune pe care le-am răsădit în mine, pentru tine, cu atâta grijă și cu atâta sinceritate…Un singur lucru îți cer, unul singur, trage ușa după tine când ieși din sufletul meu și șterge toate urmele pe care le-ai lăsat când ai intrat de atâtea ori, cu sufletul tău încărcat de parfumurile și de fantomele altor femei… cum n-ai putut face niciodată diferența, cum…?
S-a ridicat, mai adus de spate decât îl știusem vreodată și mi s-a părut, în penumbră, încercănat și obosit. Și mai îmbătrânit. Era un oarecare, poate că dacă aș fi trecut pe lângă el pe stradă, cu siguranță nu l-aș (mai) fi recunoscut, mă privea cu ochi goi, de orb, și nu (mai) înțelegeam nimic din expresia feței lui, sau nu mă mai interesa… Nu știu dacă simțea ceva, dacă era încă surprins, dacă regreta ceva din istoria caruselului de femei pe care le învârtise pe degete, în văzul tuturor, în ritmuri de poezii și melodii de dragoste, sau dacă pur și simplu era trist că se stricase jucăria, din care se desprinsese o piesă și amenința, prin asta, întreg echilibrul mașinăriei, făcând-o incompletă…
În halatul de catifea albastră m-am simțit deodată mai bine, dușul scoțian își făcuse efectul, acum rămânea ca paharul acesta de vin franțuzesc să șteargă toate urmele dezastrului și probabil să instaureze altul, cu mult mai suportabil, aproape insignifiant față de celălalt și cu toate șansele să treacă în câteva minute, a doua zi, cu un Antinevralgic… am încercat să adorm, am tras draperiile, am încuiat ușile și ferestrele, am stins luminile, am înăbușit orice zgomot în mine și afară și tot n-am putut, licoarea mi-a încins creierii și tot sufletul mai apoi, până în ultimele rădăcini de nerv din vârful picioarelor unde mai era un pic de liniște, măcar pentru un ceas de somn… până la urmă, am luat-o ca pe o provocare de a-ți scrie despre suferință, știu că nu e un subiect cu care să cochetezi la primele ore, dar văd că și pe tine te încearcă, așa, ca o răceală perfidă care nu se manifestă agresiv decât după ce s-a instalat definitiv în tot corpul, lăsându-te sleit de orice voință și putere.
Îmi vine în minte Eric Clapton, cântând Tears in Heaven – nu știu de ce, dar pentru mine fiecare sentiment are o culoare și o melodie asociată instantaneu, ba uneori și visez în culori (s-ar putea spune că mi-am pierdut mințile, oare ce-ar zice specialiștii?) și îmi apare în fața ochilor imaginea unei păduri în primele minute după ce vijelia iscată din senin a reușit să stingă incendiul mistuitor, potolind și ultima vâlvătaie și zgomotul infernal de lemne uscate gemând lugubru sub povara flăcărilor…
Simți? ploaia asta rece și încăpățânată te îngheață cu totul, dar te-a salvat de rugul aprins în care ești captiv de o veșnicie parcă, miroase infernal, a viață topită și a cenușă proaspătă acoperind ultimele trunchiuri de copaci carbonizați, iar mirosul acesta hibrid îmi aduce aminte de veninul Infernului în care poposim fără voia noastră câteodată, fugind de noi și de lumea în care nu ne mai regăsim, naufragiați fără chip și nume, e numai fum jur-împrejur, aici ne-am putea pierde să nu ne știe nimeni urma, dar nu putem respira fără să ne temem că murim, că orice libertate care ne pătrunde simțurile e de fapt otrava minții noastre… nu e cer deasupra, e acoperit acum de norii denși de scrum și de sus picură cu îndârjire un fel de smoală cleioasă, care ne țintuiește în același loc și se scurge pe fața noastră și pe gura mută, pe ochii care s-au întors demult de la celălalt, ai impresia că o mască fierbinte s-a lipit de noi și n-o vom putea da jos decât odată cu propria noastră piele, până la sânge, cam așa e suferința despre care începusem să-ți vorbesc.
De fapt, așa e suferința mea, și cu toată literatura și toată filozofia de la Cioran la Paler nu poți vorbi despre suferința altuia, că n-ai cum să vezi pădurea din cauza copacilor, spune o vorbă; la tine încă n-a ajuns pârjolul, la malul tău de mare apa e albastră și vine supusă la malul nisipos în care ți se îngroapă tălpile, aici la tine numai soarele te poate atinge, dar stai în umbra norului pe care ți-l trimit să nu te ardă și să nu te doară…
Vezi tu, suferința fiecăruia e datul lui, nu e nicio cale de asemănare, pentru că are mii de nuanțe și tot atâtea adâncimi – ca și dragostea, de altfel, nu poți nici tu, nici toată filozofia ta să știți prin ce pădure pustiită îmi port eu rănile, și nici potopul, nici apa mării tale nu poate ajunge la mine, căci ai pus zăgazuri trainice, ai astupat toate deltele și-ai pus corset de piatră în calea valurilor.
Tu știi că orice durere trezește în mine sentimentul că lucrurile și-au pierdut valoarea și acum pot să pierd orice fără să-mi pară rău, m-am mutat cu toate ale mele acolo pe urma cauterizată a suferinței mele și mă simt atât de departe de toate obiectele după care alții tânjesc atât de mult și cu o patimă de neînțeles, încât acum aș putea trăi cu frunze sau mușchi, sau cu coajă de copac nealtoit; după focul acesta, după ce rădăcinile își vor fi ostoit sevele amare, cu siguranță viața va avea un alt gust, de iarbă proaspătă și verde, de rouă cu gust de apă vie, după atâta sorb de apă moartă, dar cerul meu va păstra și atunci, la marea ta, doi nori de argint, să nu treacă glonțul dogoritor al soarelui prin ei, să nu te prindă boala asta ciudată și pe tine, dragul meu, acum s-a domolit cafeaua, parcă și gustul acesta amar de fiere vânătă s-a mai alinat, pot să trag perdelele și să plec în orașul de la malul mării, să caut o insulă sălbatică și un mal stâncos de care să-mi ancorez această barcă naufragiată…
Citiți și O altă gură de apă rece…
