„Ne-am căptușit cu modele false, modelul omului care reușește ușor, care se descurcă, care știe să facă bani. Ne-am pierdut moralitatea. Ne-am pierdut manierele și educația. Am uitat să ne mai îmbrăcăm frumos, să ne mai purtăm elegant. Am pierdut – nu burghezia materială, ci burghezia spiritului, noblețea spirituală.”

Sunt cuvintele lui George Enescu, pe numele său francez Georges Enesco – marele nostru violonist, compozitor, pianist, dirijor, talent imens pe care l-am pierdut noi, românii, în lungul și mereu sinuosul drum spre a fi mai catolici decât Papa, mai comuniști decât promotorii cei mai înfocați ai comunismului, mai grăbiți în a măslui, mistifica, denigra și alunga adevăratele valori, probabil incapabili să le înțelegem înălțimea. Desigur, lista e lungă, și nici nu ne-am propus să facem un demers documentar dramatic despre intelectualii noștri care și-au găsit refugiul în țări străine, figurând în rândul celor mai mari personalități ale culturii universale, ca să folosim un termen generic în care să includem toare artele și științele: Eliade, Noica, Cioran, Brâncuși… Caragiale… Ioan Petru Culianu… Plecați toți, vorba poetului, „pe-o cale ne-nturnată”, surghiun prin cele „țări streine”…

„Suntem în țara din care Caragiale a fugit exasperat, țara în care Eminescu și-a pierdut mințile, țara care a refuzat, iresponsabil, oferta făcută de Brâncuși, la bătrânețe: aceea de a-și lăsa întreaga operă compatrioților săi. Țara care și-a omorât elitele în pușcărie, țara în care n-au mai vrut să se întoarcă Mircea Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, George Enescu. Țara din care pleacă, mereu, tineri excepționali și nu doar ca să se căpătuiască, țara care furnizează Europei milioane de muncitori cu ziua, prost utilizați și prost plătiți la ei acasă. Nu pot decât să sper că, sub această pojghiță de mizerie, există și o altă țară, țara unor oameni cuviincioși și cinstiți, țara celor care știu să se respecte între ei și să nu se lase manipulați de câteva trupe barbare de oameni stricați și stricători de suflete.”, ne vin în minte cuvintele lui Andrei Pleșu, (Adevărul.ro) și nu ne putem abține să nu-i dăm dreptate…

Nu există coincidențe, nu-i așa, și nici despre aculturație nu putem vorbi atunci când faptele vorbesc deslușit, într-o singură limbă, cea a realității. Portretul moral și psihologic al românului pare cel mai stabil lucru din lumea asta pestriță care se întinde în spațiul nostru de baștină, reminiscență a unei istorii (mult prea) zbuciumate. Dumitru Drăghicescu însuși remarca felul acesta de a fi versatil al nostru, în binecunoscuta și monumentala sa carte „Din psihologia poporului român”, scrisă la câțiva ani după cartea omonimă a lui Constantin Rădulescu-Motru.

Cu toții au fost blamați, înfierați, siliți să plece în alte țări să-și găsească liniștea. Nici acum nu sunt prea mulți liniștiți, spre deosebire de nesimțiții cărora le merge bine, orice s-ar întâmpla. Dar altceva voiam să vă spun: există o răutate a românului care nu poate fi comparată cu nimic din ceea ce se găsește la alte popoare.

„Să moară și capra vecinului”, știți vorba aceea? Românul acesta despre care fac vorbire acum, românul rău, ciudos, chitit pe a face rău intenționat, nu suportă ca altul să aibă și el să n-aibă. El nu știe că nu poți să furi ceea ce nu ți-a dat Dumnezeu, pentru că e mare păcat. Dar pur și simplu nu poate accepta faptul că „vecinul” – de planetă, desigur – are și el acolo, ceva, cât ar fi de neînsemnat… Și atunci procedează în consecință, canalizându-și toată energia spre a obține acel lucru, despre care are impresia că i-ar folosi sau că i-ar sta bine. De obicei, rezultatul i se întoarce direct în cap, fiindcă Dumnezeu nu doarme. Pizma roade adânc și lasă urme. Vindecarea e grea și uneori chiar imposibilă. Lucrul cel mai simplu pe care l-ar putea face ar fi să-și vadă de treaba lui și de lungul nasului. Fiecare are un loc sub soare, iar unii chiar muncesc spre a și-l face mare și frumos, după puteri și peste puteri.

Și apoi, de ce să moară capra vecinului? Așa de mândră și să moară? Păi dacă ajungi tu capra vecinului în viața viitoare, ce mai zici? Tot așa, peste gard, stai și spurci, sau mai bine te rogi de ea să-ți dea și ție voie să paști în urma ei – dacă mai rămâne ceva?

De cele mai multe ori, răutatea se naște din frustrare și merge mână în mână cu prostia, în sensul ei semnatic de bază: „ Starea, felul de a fi al celui lipsit de inteligență sau de învățătură; comportare, exprimare care denotă o astfel de stare.” (DEX online). După cum se vede, ea poate fi chiar un modus vivendi al omului care nu poate evoluat, fiind privat fiziologic de astfel de putere. Facultatea azi o poate face oricine, pe bani sau prin influență, de orice fel ar fi. Modelul omului care reușește ușor, țineți minte citatul cu care am început. Câți proști cu facultate nu există, dar măcar de n-ar fi răi și de n-ar semnaliza, nu-i așa? Pentru că, vorba românului, probabil vecinul de peste gard, „prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”.Prostul fudul se agită, reclamă, bate cu pumnii în masă, postează pe Facebook, își cere „drepturile” pe care își imaginează că le are, deasupra tuturor. „Mândria și prostia se plătesc”, însă, pentru că vorbim despre o combinație explozivă. Nu merită totuși să te ridici împotriva prostului, fiindcă pierzi vremea. Dacă chiar vrei să dai cuiva o lecție, asigură-te întâi că nu e inutil efortul tău și nu e pierdere de vreme. Nu bate la uși sau în ferestre care sunt, de fapt, ziduri mascate. Fiecare cât poate. Prostia și rputatea nu cunosc criterii de sex sau vârstă. Cei inteligenți trebuie să-și salveze energiile pentru cei care vor și au posibilitatea să se schimbe.

Este, în bruma de creier a prostului, o tendință spre ilimitat, dezmărginită de lipsa bunului-simț. Ei, practic, nu cunosc limita, pentru că mereu au știut s-o încalce, și, de multe ori le-a mers. Pentru că „nu te pui cu prostul, fiindcă are mintea odihnită.” Sau „te coboară la nivelul lui și te bate cu experiența”. Ce folclor bogat avem!

Totodată, răutatea derivă  dintr-o stimă de sine extrem de scăzută, care refulează în dorința de a fi băgat în seamă cu orice preț. Oamenii de bine sunt modești și stau în banca lor, pentru că bunătatea nu se strigă în gura mare, ci încălzește prin acțiune. Ce putem face? Să ridicăm un zid între noi și aceste personaje de comedie umană, încă de la primul semn că prezența lor creează disconfort prin agresivitatea ei. Guraliv și neobosit, omniprezent și atotștiutor, parvenit de neam și prin vocație, omul răutăcios ironizează fără să fie subtil, jignește și se crede buricul pământului, cu toate că, pe ascuns, când se duce la culcare, își scoate țărâna de sub unghii și o roade încet, de foame, visând la coaja de pâine din mâna „dușmanului”.

Absolut genială poema lui Tudor Arghezi:

Instigatorul


Stăpâni de teapa asta, la moşul meu şi tata,
Stăteau de frică smirnă şi le scoteau privata.
Ţângău-acela vânăt, care-altădată de ruşine
Ascuns pe după hârburi, te judecă pe tine?
Care-ţi lingea ciubota, călare şi copita
Să-ţi dea acum o mămăligă, pe-ascuns, cu miluita?
Şi stârpitura asta să-ţi cântărească graiul,
Să-ţi ia din mâini cimpoiul, duminica şi naiul?
El, viermele, limbricul, el, gângavul, pelticul?


Un surd te-nvaţă scripca; un şchiop pe loc-bătuta:
De unde mă-sa iese pricepere atâta?
Când unul nu aude şi maţele de-abia
Şi le întinde altul, în cârpe, pe saltea?


Ia furca, taică-n mână, şi-ascute-i bine dinţii
Şi apără-ţi odrasla, de ţi-ai uitat părinţii!

Dar ați observat că unii din aceștia nu mor de foame? Ei se strecoară, se prefac, fac ce fac și „prostesc” în stânga și în dreapta pe unii care miros de la o poștă a potențială victimă. De obicei oamenii care suferă sau cei de același nivel, în căutare și ei de alte porturi în care să-și „ancoreze” buldozerele. Ei calcă pe cadavre, iar asta le este principiu existențial. După mine potopul. Cum spuneam, să moară și capra vecinului. Iar dacă nu moare și nu moare, atunci să vezi necaz și revărsare de venin. Abjecțiile, minciunile, sfidarea și tupeul se revarsă mai ceva ca în timpul diluviului. Nereușita face din omul rău cel mai aprig adversar al omului de bună credință, normal în starea lui de a fi, cenzurat de granițele bunului simț.

Dar totuși, are balta pește. Neacademic vorbind, fraieri sunt destui.

Sper că n-am lezat pe nimeni, fiindcă, după vorba lui Nicolae Iorga: „Dacă ataci replica unui prost, rişti să te trezeşti cu prostul întreg în discuţie”.

P.S. Ar mai fi multe de spus, pentru că: „Prostia este infinit mai fascinantă decat inteligenţa. Inteligenţa are limitele ei, prostia nu”, spunea  Umberto Eco.

Citiți și Să nu subestimezi niciodată forța prostiei