Gândirea lui Ioan Petru Culianu generatoare de „mathesis universalis” (H.R. Patapievici) a creat o cheie magistrală producătoare de idei universale menite să elucideze teorii legate de momentul Facerii lumii, de existența lui Dumnezeu, ca singularitate cosmică inițială, de unitatea minții omenești, a timpului și a spațiului ca unități apriori, dar și a miturilor culturilor fundamentale, care s-au succedat de-a lungul mileniilor.

Aspirația spre accesarea Adevărului absolut este specifică oamenilor de știință, dar mai ales filosofilor, iar opera lui I. P. Culianu dezvăluie tocmai această sete incomensurabilă de atingere a Adevărului în sensul aristotelic al cuvântului. Toate teoriile, descoperirile științifice, toate grupările religioase, filosofice se încheagă într-un imens joc de puzzle, care cuprinde coordonatele minții omenești, ca într-o hartă ce se întinde sub ochiul lectorului avizat, o reflectare firească a cartografierii ordinii lumii întregi.

Metoda fractaliilor i-a servit filosofului român pentru fracturarea oricărei unități de sens a mitului într-o logică binară, prin valorificarea unor posibilități de combinare să ajungă la teorii conform cărora părți ale diferitelor religii se suprapun, se intersectează și converg spre același punct, rezultând o cultură/religie universală, integratoare a tuturor celorlalte culturi.

Însăși existența sa a fost definită în „Dicționariul religiilor” ca un „fractal în spațiul Hilbert” (spațiu cu un număr infinit de dimensiuni), spațiul infinit dimensional ce depășește clar spațiul tridimensional banal al existenței noastre, infinitul fiind generat de mintea noastră, de universul mental care funcționează asemeni unui computer pe principiul analogiei, în vederea descoperirii alchimiei, a pietrei filosofale, a cuvântului ca entitate primordială dublu semnificată: Logos (creație, religie) sau filosofie (rațiune, cunoaștere), ambele sensuri convergând spre o interdisciplinaritate  plurivocă, în care religia, istoria, fizica, matematica se contopesc în unitate.

Universul căutărilor lui I.P.Culianu este vast și labirintic, un univers al marilor mistere care i-au frământat și pe Mircea Eliade, pe Umberto Eco, pe Dan Brown (desigur pe acesta din urmă într-o manieră pur comercială), în sensul descifrării realității supuse minților celor care o imaginează în cele mai mici detalii, cuprinzând într-un păienjeniș enorm datele, adevărurile care transcend și sfidează timpul, transformate sau verificate apoi ca simple iluzii spulberate în lumina unor raționamente fără cusur.

Câteva simboluri revin obsesiv în opera filosofului român: smaraldul, oglinda, Roza Mistică, labirintul, Graalul, revelate în sens cabalistic, ele se descifrează ca niște chei de înțelegere și manipulare a trecutului, a prezentului și a viitorului, spărgând limitele spațiului. Visul evadării “dincolo” ne face să călătorim alături de filosof printre șamani și magi, din epoca Renașterii în cea a capitalismului contemporan, înțelegând că întreaga cultură umană este consecința unui “bricolaj  mitic” ( Nicu Gavriluță), prin care se reface ordinea primordială.

Interpretarea Rozei în manieră alchimică în Arta fugii ( Fuga X) trădează preocupările lui I.P. Culianu cu privire la secta rozicrucienilor și legăturile lor cu științele și artele Renașterii, dar dezvăluie și o întrepătrundere cu romanul lui U. Eco  Pendulul lui Foucault.

Roza, ca simbol al perfecțiunii și al perpetuării vieții în varii tradiții, este echivalentul în miniatură al Marii Opere sau al Pietrei Filosofale, chintesență a nemuririi, „roza este măsura tuturor lucrurilor” (I.P. Culianu). Eroul, un muritor de rând, descoperă că după ce trupul este îmbălsămat în esență de roze, sufletul caută liber viziunea Rozei Sacre, principiu al unei pasivități fără margini care este lumea, curgere infinită în care schimbi unul după altul trupurile, curgere fără noimă. Ucenicul alchimist obține prin arderea propriului maestru ROZA și darul înțelepciunii: mintea mea deveni ea însăși un trandafir de foc pe care o mâna nevăzută țesea harta câtorva legături între lucruri și îi oferă posibilitatea de a călători “dincolo”, în acea lume care ne veghează, care o oglindește pe cea de „aici” și la care uneori avem acces, grație ruperii vălului Mayei. Obținerea Rozei alchimice este un pas spre această lume, creează iluzia eroului că sunt Nemuritor.

Nemurirea i se relevă și personajului principal, Casaubon, din romanul Pendulul lui Foucault, alter-ego al autorului, care este tulburat de pendul în clipa în care descoperă că acesta îi făgăduiește infinitul. Infinitul ontologic și/sau gnoseologic? Metaforic, pendulul lui Foucault dobândește semnificația adevărului absolut. Așa cum Foucault a găsit un punct fix demonstrând că Pământul se rotește, fiecare dintre noi căutăm Adevărul, având nevoie pentru asta de un punct fix, care este Dumnezeu. Această instanță superioară unificatoare, omnipotentă, identificată cu Adevărul o numește I.P. Culianu Tozgrec. Aici intervine semiotica. Inițiați de-a lungul lecturilor mistice care se organizează ca un imens palimpsest (fie că este vorba despre M. Eliade, despre I.P. Culianu sau U. Eco) înțelegem importanța cuvintelor, mai ales a cuvintelor nerostite, ale căror stăpâni absoluți suntem. „Cuvântul trebuie marcat cu cea mai mare încetineală, îl poți muia și recombina numai dacă-l lași să ți se topească pe limbă, și fii atent să nu-l scapi pe caftan, pentru că dacă se evaporă o literă, se rupe firul menit să te unească cu sefiroții superiori”.

Astfel, acești scriitori – filosofi se sacrifică în numele semiozei infinite (Marin Mincu), concluzionând  ca și Kaballah, că singurul mister al lumii, taina tainelor este Graalul identificat cu un imens cufăr pentru comori, cu pântecul femeii iubite care perpetuează viața sa și pe a ta, printr-o nouă viață, o nouă frumusețe a lumii, denumită în arborele sefirotic  TIPHERETH.

Puntea de legătură dintre romanul Jocul de smarald de I.P. Culianu și Pendulul lui Faucault de Umberto Eco este acest simbol care la scriitorul român este „revelat” prin interpretarea picturii lui Botticelli,  La primavera, a cărei pânză ar fi înfăşurat Graalul, pe când la semiologul italian se fac referiri la „Planul Templierilor”, care au fost gardienii acestui secret de energie, prin intermediul căruia Templierii ar fi condus lumea.

Mitul Graal reprezintă transcendența lumii pământești, misterul absolut revelat prin inițiere.

Citiți și I.P.Culianu, jocurile oarbe ale sorții, de aceeași autoare.