Să devii scriitor doar dacă posibilitatea de a nu deveni unul te-ar ucide…
În fața unei dispariții pe care nu numai că n-am gândit-o sau imaginat-o, dar nici măcar n-as fi acceptat-o ipotetic la un concurs de presupuse tragedii, primul gest buimac, la desprinderea din încremenirea veștii, a fost acela de-a da fuga la cărțile lui, așezate la locul lor – în colțul Zafón, pentru a mă asigura că ele sunt, încă, acolo…
Ce-ar spune azi Daniel despre plecarea asta?!
„Dintr-un motiv pe care nu reușeam să-l ghicesc, tata mă însoțea numai până în prag. Acolo mă lăsa de mână și-mi dădea de înțeles că trebuia să merg singur mai departe.”
S-ar trezi, desigur, din visul cu care-și începe drumul în „Labirintului Spiritelor” și-ar zice:
De-acum mergeți singuri mai departe. Fără el.
După care ar continua să hălăduiască, preocupat și vrăjit, prin „Cimitirul Cărților Uitate”, stăpân al acelui „oraș etern cu toate cărțile din lume” cuibărit misterios, drept în inima Barcelonei.
Însoțită acum doar de „Umbra Vântului”, îmi lipesc nasul de geamul vitrinei librarului Sempere și arunc o privire mângâietoare înăuntru.
Daniel
Născut la Barcelona, în 25 septembrie 1964, Ruiz Zafón a lucrat în publicitate și a fost scenarist înainte de a-și face debutul ca autor, în 1993, cu un roman pentru tineri – „The Prince of Mist” („Prințul din negură”).
Odată mutat la Los Angeles, în anii ’90, scriitorul și-a împărțit timpul între Spania și SUA și, dacă timp de 10 ani a scris romane „destul de reușite”, pentru tineri, cu „Umbra vântului” a vrut să creeze „ceva foarte special ”. Și a reușit, ducând specialul jinduit într-o culme în care a jucat pe sârmă iubirea, magicul și nebunia cu doze atât de subtil măsurate și echilibrate încât a cucerit până și cel mai rezervat cititor.
„Diabolic de bun”! titra Elle.
Romanul este aventura-miraj în care copilul Daniel, odată îndrumat, intrat și inițiat în Cimitirul Cărților Uitate – unde cartea își alege cititorul, pornește fascinat de către autorul cărții care l-a ales. Romanul a fost tradus în engleză, în 2004, și s-a dovedit un succes internațional.
După spusele sale, autorul urmărește o reconstrucție a marilor opere ale secolului XIX, ca cele ale lui Tolstoi sau Dickens, însă cu toate elementele narative pe care le oferă secolul XX – de la gramatica cinematografiei și multimedia, la ficțiunea generală – pentru a crea o experiență de lectură cu mult mai intensă.
„Dacă credeți că adevăratul roman gotic a murit odată cu secolul al XIX-lea, acest lucru vă va schimba părerea. Un roman de primă mână, plin de capcane, de intrigi care se desfac unele în altele”, spune Stephen King.
Urmările
Următoarele trei romane ale seriei – „The Angel’s Game”, „The Prisoner of Heaven” și „The Labyrinth of Spirits” – așteptate și citite pe nerăsuflate, s-au dovedit, toate, adevărate izbânzi literare. La finalizarea tetralogiei, Carlos Ruiz Zafón a declarat presei spaniole, în 2016, că a avut „senzația muncii îndeplinite”.
„La final a fost ceea ce am visat”,
a spus el, descriind seria ca fiind „cărți despre propria mea lume interioară, despre scriere și lectură … Am vrut să explorez procesul creativ al povestirii, iar acest lucru mi-a permis să înțeleg multe lucruri despre mine. Nu știu dacă sunt mai înțelept, dar mă simt mult mai împăcat cu mine însumi.”
Știa, simțea ceva atunci?
Adevărata chemare
Într-un eseu care reflectă cariera sa, Ruiz Zafón a scris că a considerat că nu are „altă opțiune” decât să fie un scriitor:
„Uneori, oamenii mă întreabă ce sfat aș da unui autor aspirant. Le-am spus că ar trebui să devii scriitor doar dacă posibilitatea de a nu deveni unul te-ar ucide. Altfel, ar fi mai bine să faci altceva. Am devenit scriitor, povestitor de povești, pentru că altfel aș fi murit, sau mai rău. ”
foto sursa
Drum bun prin labirintul îngerilor, prieten drag!
Citește și Cimitirul cărților uitate
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.