Să ai sau să fii?

E atâta linişte… nevoia de cunoştere de sine leagă neştiutul din piept de zorile de zi, asfinţiturile de visele nopţii, zâmbetul de copil de cutele din jurul ochilor…

tăcerile din jur – amfore de trecut, clipe dăruite mării ce se îngeamană cu cerul dintre noi, parfum a tei şi-a scorţişoara… omul are nevoie de dragoste, de crez, de convingeri puternice, nu poţi deschide ochii în asta lume fără un strop de inima, fără un zâmbet în suflet şi-n priviri – a fi uman, a te hrăni cu dragostea celorlalţi creeaza dependenţă şi produce ecouri ce trebuie respirate, dăruite, îmbogăţite cu Eu-l propriu. Nu noi alegem lucrurile în care să credem ci ele ne aleg pe noi…

ne naştem nu ca să murim, ci ca să trăim clipa, dăruind din prea plinul nostru oamenilor dragi nouă… fiorul magic al focului din noi merită venerat şi arătat lumii întregi, întru cinstirea jertfei lui Prometeu, cu fiecare etapă ce o străbatem luminoşi înălţându-ne precum pasărea Phoenix. Poţi să-ţi construieşti sufletul să-ţi sune orga într-o catedrală… cateodata poate să fie toacă ce cheamă la reculegere, alteori sărbătoare pascală ori vuiet de primăvară, dar întotdeauna ţine-l curat, fereşte-l de patina timpului, luminos, veşnic darnic şi mai mereu plin de viaţă… doar aşa azi contruieşti un mâine, minunat dar trecutului ce va veni.

Eternitatea e un lanţ de mâini pieritoare – niciodată n-ar trebui sa-ţi încredinţezi visele în mâinile celor care le pot distruge… zi de cu zi înfrunţi neprevăzutul arogant în mainile căruia omul este o jucarie – doar mâinile copiilor sunt mâinile cu care ne prindem zilnic de rai!

Viaţa – şirag de aşteptări rebel trăite prin efemere clipe, ce risipit dispar – nisip, timp scurs pe furiş… destinelor alei de suflet întalnite când şi când cu fericirea, nălucă-n ochii noştri de copii – fata morgana… nu poţi avea nemărginire din firea omenescă – viaţa, frenetic dar ce „arde” molecule de eternitate, spiritul nostru trăieşte nu doar din lucruri concrete, dar mai ales din cele nerostite, neîntâmplate, neînregimentate, trăite cu inima şi gustate cu sufletul… lumina din priviri, filtrată şi îmbogăţită cu savoarea clipelor trăite, face ca viaţa să devină memorabilă, de neregretat, superbă în modul în care putem s-o avem.

De cum ne naştem învăţăm… cum să trăim prin prisma altora, descoperind ulterior propriul drum în viaţă, calea… mai mereu avem de trecut poduri, de luat decizii, alegeri ce ţin de experienţe dobândite, de calităţi native sau de un pic de noroc… poduri de lumină, sincere, triste sau mohorâte, bogate sau fade, drepte sau întortocheate, înguste sau grandioase – toate ne duc spre bucuria a ceea ce va să vină.

Dreptul la fericire este un risc asumat… personalitatea fiecăruia, experienţa de viaţă, legaturile ancorate în realitate, stimulii externi sunt factori decisivi dar, totul se pliează pe determinarea de a se cunoaşte, pe evaluarea priorităţilor, crezurilor, viselor. Fiecare cu coconul său de fericire crede că poate învinge orice nedreptate, uitând că suntem suma sufletelor ce au fost, sunt şi vor fi parte în acest puzzle minunat…

existăm să putem dărui, crea viaţa, construi speranţa… cum singura constantă este schimbarea, viitorul ce-l jucam acum va fi răsplata determinării noastre. Vrem nu vrem, compromisurile fac parte din viaţa noastră, încă de cand suntem copii şi începem să percepem viaţa adulţilor… obligaţiile derivă şi din asumarea proprie asupra EU-lui, dar, cât ar fi de sinuoasă cărare pe care paşii o străbat, să nu uiţi cine eşti şi, mai ales, ce vrei să devii cu adevărat cred că poate fi cheia echilibrului propriu… şi ar mai fi şi „culoarea si parfumul „relaţiilor cu „ceilalţi”, cât eşti dispus să accepti că nu ai graniţe de netrecut, că fiecare are propriul adevăr şi ca fermitatea acţiunilor tale nu este suficientă…

fericirea e şi ea relativă, are suişuri şi coborâşuri, dar, contează cât de bine te simţi în propria piele, indiferent de situaţie… şi n-o poţi face liniştit atâta timp cât bagi sub preş parte din ce nu-ţi convine din ceea ce eşti de fapt, negând poate singura bucată ce poate să te transforme din temelii, sinceritatea este un proces dur şi… sincer!

Viaţa e o ghicitoare – există un loc în care visele oamenilor se întâlnesc spre împreunarea tuturor viselor umanităţii… împrăştiate de aripa vântului, colindă timpul zănatec, răscolind, iscând iubire, invadând mintea şi sufletul omului, pentru fiecare frântură de viaţă, cuvinte lipite de suflet pot recrea Eden-ul pierdut, dând strălucire existenţei… răstălmăcind sentimente, nu ajungi vreodată să citeşti totul, lasă dor de cer albastru minunat, trăind onorând viaţa ca pe un dar suprem, nepreţuit…

Omul e frumos când zâmbetul lui inspiră iar muzica este raza sufletului său… cu răbdare, ascultând freamătul simfonic din noi, timpul marchează poteci de lumină prin ape, jaloane fără de care siajul destinului ne poate purta aiurea; spre împlinirea menirii noastre pe pământ, catarge împing spre cer dorinţe, nevoi, frustrări uitând cel mai de preţ atu: timona din mâinile noastre.

Val dupa val, trăim clipele ce credem că se repetă când în fapt, deşi par la fel şi le primim precum „perpetuum mobile”, avem nevoie de lună să le înălţăm şi de soare să le admirăm.

Astăzi simt iubire şi o imensă recunoştinţă faţă de acei oameni care mă provoacă cu sinceritate în viaţă şi le transmit gândurile mele bune… Doamne, ajută-mă să aduc lumina întunericului, alinare durerii, linişte şi iubire acolo unde zbuciumul şi revolta întunecă suflete. Mă încearcă definiţia fericirii: să ai sau să fii? … să vrei sau să devii? …

să trăiesti rectiliniu şi fără încreţituri ale frunţii sau să găseşti calea ce te împlineşte, ce te încearcă şi care te educă? … să vieţuieşti fluier-vânt fără de griji sau să te implici, să ajuti, să te bucuri de mângâierea ce-o poţi aduce? …

să fentezi provocările vieţii sau să arzi, să erupi, să faci ce-ţi place cu pasiune, până la epuizare, uitând de tine? Când cineva măsluieşte cărţile sfinte, plătesc preţul mâinii moarte, bine că nu ne-au crescut aripi – ce făceam fără mâini?
Vântul e atât de obosit, că se aşterne peste ele: odată am ţinut dragostea în palmă, uite-i liniile! …

Un articol de Victor Bucur

Citiți și Cine nu iubește?