s-ademenești o sălbăticiune
iei piticii din țelină și-i îngropi
la rădăcinile casei.
se va apropia ușor, ca foșnetul mărunțit
fin
din cuțit.
când e foarte aproape îi simți răsuflarea
ca să fii sigur
desenezi pe oglindă un dinte
cu el să muște două
cuvinte, nu
nu sunt cele care se urcă pe streașină
ca să învețe mersul de mână sau pe bicicletă
altele, carne roșie, va sfâșia la tine în minte
zâmbind nepătat ca un gând sub degete de copil
miracole cu randament
aparent inutil.
foto credit pinterest.com
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
