cel ce flori dăruia florăresei
mă condamnase deja, cel ce flori
dăruia florăresei – nimic nu e mai complicat
decât un simplu capriciu de Paganini –
trecându-mi prin piept lama speranței, subțire
și străvezie precum o carmelită proaspăt
ieșită din post, sau, mai degrabă, ca naiada
fugită desculță și despletită în ziua nunții…
aromată, ageră și doar presupus fragilă,-și mai plimbă
pe limbă legende, femeia lui – a nimănui, spun poeții –
mirodenia pământului. m-atinge în treacăt și-mi arată călcâiul
celui ce mă condamnase deja, îngropând florăreasa
în flori cu arome de vinuri tari
vinuri absurde ca dragostea și pelerina
veche sub care cerul mă-ngăduie să-ți
scriu toate astea.
foto sursa
***
așa nu se mai poate
într-o lentă mecanică se comite,
printre și-n ciuda răzvrătitelor concertine,
o nedreptate cât casa ta
cu șapte arcade curbate.
a mai rămas o ultimă pianină și se hrănește
cu lapte, firește,
dar nu cu lapte de mamă sau de albină
cum și-ar închipui umbra ta dedată la cețuri din opalină,
ci cu o boare ce mângâie cactuși
aflați la ani lumină, aproape de moarte,
știi tu, statuia aceea aztecă
cu buzele groase ce mestecă mescalină,
vindecătoare de-ar fi s-o privești
dintr-o singură parte, ascuns
bine sub bolta lui ieri
spre mâine, acolo unde
rimele nu sunt simple coincidențe,
speranțe,
un fir de abur cald
și nedreptate…. citește și așa nu se mai poate
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
