”O carte ne învaţă să preţuim splendorile naturii, miracolul muncii, binefacerile orânduirii sociale, dimpreună cu înaltele sentimente cetăţeneşti, în frunte cu cel mai de seamă dintre ele, patriotismul, şi a populariza toate aceste tezaure înseamnă a face înaltă operă educativă, pe care bibliotecarul modern e printre cei dintâi şi dornic şi în măsură să o îndeplinească.”
Perpessicius
*****
„Iubirea este un cristal nemaipomenit de fin, ce atârna de un fir de mătase.”
Frans Eemil Sillanpää (n. 16 septembrie 1888, Hämeenkyrö — d. 3 iunie 1964) a fost cel mai mare scriitor finlandez din secolul XX.
A fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1939 „pentru înțelegerea profundă a țărănimii din patria sa și pentru arta desăvârșită cu care i-a descris modul de viață și relația cu Natura.”
In 1908 s-a mutat în Helsinki pentru a studia medicina. Acolo i-a cunoscut pe pictorii Eero Järnefelt și Pekka Halonen, pe compozitorul Jean Sibelius și pe autorul Juhani Aho.
A obținut recunoașterea internațională pentru romanul Nuorena nukkunut (Silja sau O soartă zbuciumată/Ca stinsă din viață de tânără) în 1931.
Asteroidul 1446 Sillanpää, descoperit de faimosul astronom și fizician Yrjö Väisälä, îi poartă numele.
În 1936, Frans Eemil Sillanpää devine Doctor Honoris Causa al Universității din Helsinki, iar în 1939 primește Premiul Nobel pentru literatură. Opera sa literară, care se desfășoară de-a lungul a patruzeci de ani, se dezvoltă sub semnul a trei imbolduri; în primul rând, un anumit misticism biologic potrivit căruia omul este stăpânit de către forțele vieții și ale naturii. Ca să trăiești fericit, trebuie să te încredințezi și să te supui acestor forțe.
În al doilea rând, caracteristic pentru Sillanpää este sentimentul de milă profundă pentru săraci și năpăstuiți; aceasta nu-l împiedică, însă, nici să-i judece critic pe protejații săi.
A treia caracteristică a vieții și operei lui Sillanpää este o căutare dureroasă a propriei sale identități, simțindu-se rupt de mediul său social de origine și neputând să se simtă perfect integrat nici în mediul său social de origine și neputând să se simtă perfect integrat nici în mediul social pe care îl frecventează. Din aceste zbuciumări și preocupări au luat naștere niște cărți în care viața omului simplu se împletește cu mediul său de viață, în general viața la țară, cărți cu un adânc conținut moral, reconfortant pentru mulți oameni necăjiți.
****
Franz Kafka s-a născut în Praga în 1883 într-o familie de evrei vorbitori de limba germană. A lucrat ca funcționar la o companie de asigurări timp de aproape întreaga sa carieră și a avut o viață personală plină de anxietate și conflicte interioare. Cea mai cunoscută operă a lui Kafka este romanul „Procesul” (Der Prozess), care a fost publicat postum și care explorează teme precum absurdul justiției și pierderea identității individuale. Alte opere importante ale sale includ „Castelul” (Das Schloss) și „Metamorfoza” (Die Verwandlung).

Kafka a dezvoltat un stil literar unic și inconfundabil, caracterizat de proza sa precisă, detaliată și de utilizarea unui ton rece și impersonal. Lucrările sale se încadrează adesea în genul literaturii de avangardă cunoscut sub numele de „kafkianism”. Foarte important de menționat este faptul că mulți critici literari consideră că multe dintre operele lui Kafka sunt neterminate sau rămase fragmentare. „Procesul” și „Castelul” au fost publicate postum de către prietenul său, Max Brod, care a ignorat dorința lui Kafka de a le distruge.

În ceea ce privește moștenirea literară,  Kafka a rămas relativ necunoscut în timpul vieții sale și a avut puține opere publicate. Cu toate acestea, după moartea sa în 1924, lucrările sale au început să câștige recunoaștere și au avut o influență semnificativă asupra literaturii secolului XX. Termenul „kafkian” a devenit un adjectiv des folosit pentru a descrie situații absurde, paradoxale sau înfricoșătoare.

Jurnalul lui Kafka (n. 3 iulie 1883, Praga, Austro-Ungaria, funcționar, apoi avocat ceh la o companie de asigurări, scriitor de expresie germană – d. 3 iunie 1924, Kierling, Austria)

Kafka a păstrat un jurnal în care a înregistrat gândurile sale, visele și preocupările personale. Jurnalul său a fost publicat postum și oferă o perspectivă valoroasă asupra procesului său de scriere și a luptelor sale interioare. Foarte multe însemnări sunt legate de Praga, orașul natal al lui Kafka, care a devenit un important centru cultural asociat cu scriitorul. Există un muzeu dedicat vieții și operei sale în oraș, precum și un premiu literar prestigios numit „Premiul Franz Kafka”.

Viața amoroasă a lui Kafka 

I-a fost mereu sursă de inspirație, se știe. Cea mai cunoscută și mai importantă iubire din viața lui Kafka a fost Felice Bauer. Cei doi s-au întâlnit în 1912 și au avut o relație tumultuoasă și complexă. Au fost angajați de două ori și au scris numeroase scrisori unul altuia. Chiar dacă au planificat să se căsătorească de mai multe ori, relația lor a fost marcată de îndoieli și incertitudini, iar Kafka a scris despre anxietatea și nefericirea pe care o simțea în legătură cu această relație.

Kafka a avut o altă relație importantă cu Milena Jesenská, o jurnalistă cehă. Aceasta a devenit o sursă de inspirație pentru el și au avut o corespondență intensă. Relația lor a fost, de asemenea, complicată, iar Kafka a descris frustrările și dificultățile legate de comunicarea cu Milena în scrisorile sale.

Ultimele luni ale vieții lui Kafka au fost marcate de o relație cu Dora Diamant, o tânără evreică poloneză. S-au întâlnit într-un sanatoriu în 1923 și au locuit împreună până la moartea lui Kafka în 1924. Dora a fost considerată una dintre principalele surse de sprijin emoțional pentru Kafka în timpul ultimelor sale luni de viață. Kafka a murit la vârsta de 40 de ani, pe 3 iunie 1924, în sanatoriul Kierling, situat lângă Viena, Austria. Cauza oficială a morții sale a fost tuberculoza. Boala sa s-a agravat în ultimii ani ai vieții, iar starea sa de sănătate s-a deteriorat într-atât încât a fost nevoit să se retragă din activitatea sa profesională și să se interneze în sanatoriu.

*****

„Sunt cu tine în Rockland
în visele mele mergi șiroind de apă dintr-o
călătorie pe mare pe autostrada Americii în
lacrimi către ușa casei mele
în noaptea din Vest.” (”Urlet”)
Irwin Allen Ginsberg (n. 3 iunie 1926, Paterson, New Jersey – d. 5 aprilie 1997) a fost un poet american postbelic, aparținând așa numitei generații beat. Este cunoscut pentru celebrul poem postmodern „Howl” (Urlet).
Și-a manifestat deschis dezaprobarea față de Războiul din Vietnam.
A fost influențat de William Blake și Walt Whitman. Poeziile sale au trăsături individualiste și anarhice, violent protestatare față de civilizația tehnică, exprimând oroarea tragică față de excesele societății de consum.
*****
În aprilie 2018, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a declarat data de 3 iunie Ziua Internațională a Bicicletei. Rezoluția adoptată recunoaște „unicitatea, longevitatea și versatilitatea bicicletei, care este folosită de peste două secole și că este un mijloc de transport durabil, simplu, accesibil, fiabil, curat și ecologic.”

San Francisco, CA
www.carloslphotography.com

Istoria bicicletei este fascinantă și cuprinde mai multe etape importante. Iată o trecere succintă a principalelor momente din istoria bicicletei:

  • Primele încercări: În secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, au avut loc diverse încercări de a crea vehicule cu două roți propulsate de oameni. Printre acestea se numără „drezina de jogging” și „căluțul de lemn”, care aveau pedale conectate la roata din față.
  • Velocepedele: În jurul anilor 1817-1818, Karl Drais, un inventator german, a creat un vehicul cu două roți numit „căluțul de fier” sau „velocipedul”. Acesta a fost prima formă de bicicletă, fiind propulsat prin mișcarea picioarelor pe pământ.
  • Bicicleta cu pedale: În anii 1860, francezul Pierre Michaux și fiul său Ernest Michaux au adăugat o pereche de pedale la roata față a unui velociped, creând astfel prima bicicletă cu pedale. Aceasta a fost denumită „vélocipède”, iar pedalele erau fixate direct pe roata față.
  • Bicicletele cu roți egale: În anii 1870, bicicletele cu roți egale au devenit populare. Acestea aveau două roți de aceeași dimensiune și pedalele erau atașate la o tijă care le conecta, permițând o mișcare mai eficientă a bicicletei.
  • Bicicletele de siguranță: În anii 1880, bicicletele de siguranță au fost introduse. Acestea prezentau o construcție cu roți de dimensiuni egale, un cadru mai stabil, un lanț și o transmisie cu angrenaj care le făcea mai ușor de condus și mai sigure.
  • Evoluția și inovațiile ulterioare: În secolul al XX-lea, bicicletele au continuat să evolueze și au apărut diverse inovații. S-au adăugat frâne, viteze, suspensii și alte componente și tehnologii pentru a îmbunătăți performanțele și confortul cicliștilor.

*****

„Pictura este cu mult mai mult decât o terapie pentru mine, este un mod de viaţă.” (Tony Curtis)
Actorul american Tony Curtis s-a născut Bernard Schwartz la 3 iunie 1925 în Manhattan, New York, primul dintre cei trei băieți născuți de Helen și Emanuel Schwartz. Părinții lui erau emigranți evrei din Cehoslovacia și Ungaria. Tony a vorbit doar limba maghiară până la vârsta de șase ani, din care cauză înscrierea la școală a fost amânată. Tatăl său era croitor și familia locuia în spatele magazinului – părinții săi într-un colț iar Tony și frații săi, Julius și Robert în celălalt.
*****
„Înlăuntrul meu mă simt de 30 de ani – sunt puerilă și optimistă.” (Suzi Quatro)
Susan Kay Quatro (3 iunie 1950) este o cântăreață-compozitoare, muziciană și actriță americană. În anii ’70, ea a marcat un șir de single-uri de succes care au avut un succes mai mare în Europa și Australia decât în ​​patria ei, S.U.A.
Quatro s-a născut și a crescut în Detroit. Bunicul ei patern era un imigrant italian în S.U.A. Tatăl ei, Art, era un muzician semi-profesionist, iar mama ei, Helen, era maghiară.
*****
Josephine Baker (n. 3 iunie 1906, Saint Louis – d. 12 aprilie 1975, Île-de-France), denumită și Venus cea neagră, diva despre care Picasso spunea că este o Nefertiti a zilelor noastre, iar scriitorul Ernest Hemingway că ”era cea mai senzaţională femeie pe care a văzut-o cineva vreodată”, a devenit, dintr-o fetiţă săracă a unui ghetou din St. Louis, vedeta incontestabilă a scenei pariziene. Faimosul dans în fustița realizată doar din banane a fost startul acestei vedete a divertismentului, devenită legendă a Epocii Jazz-ului.

Ea a fost prima femeie de culoare într-un film celebru: „Siren of the Tropics” (Sirène des Tropiques), din 1927. Pe lângă cariera artistică, Josephine Baker a jucat un rol activ în mișcarea de rezistență franceză în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ea a fost spion pentru serviciile secrete franceze și a transmis informații secrete înscrisă pe hârtie invizibilă scrisă cu cerneală invizibilă pe partea din spate a partiturilor sale de muzică.

Un fapt interesant: Josephine Baker a adoptat 12 copii din diferite țări și etnii, pe care i-a numit „Le douze enfants de Baker” (Cei doisprezece copii ai lui Baker). Aceasta a fost o acțiune revoluționară și a promovat un mesaj de dragoste, armonie și egalitate rasială, pentru că, după cum se știe,  Josephine Baker a fost și o activistă pentru drepturile civile și a luptat împotriva segregării și rasismului, atât în Statele Unite, cât și în Europa. Ea a refuzat să cânte în fața publicului segregat și a fost implicată în mișcarea americană pentru drepturile civile.

*****
Imaginile au scop pur cultural!