„Pe vremuri oamenii îşi trimiteau scrisori”, aşa cum spune titlul unei rubrici dintr-o revistă de profil istoric. Da, pe vremuri nu de mult apuse. Unii dintre noi îşi mai aduc aminte, pentru că ei înşişi au scris sau au primit cândva scrisori; însă cei mai tineri, adaptaţi, cum este şi firesc, vremurilor de azi, nu cunosc sentimentul plăcut pe care îl încerci atunci când îţi aşterni gândurile pe foaia de hârtie şi nici nerăbdarea cu care aştepţi apoi răspunsul la scrisoare, dar mai ales amalgamul de trăiri pe care le simţi atunci când citeşti o scrisoare primită, cu atât mai mult cu cât expeditorul este un suflet drag nouă (părinţi, fraţi, surori) sau este vorba despre o scrisoare de dragoste. Astăzi, în cutia poştală nu mai găsim scrisori – eventual corespondenţă oficială – , ci doar facturi şi multe pliante cu reclame. Acum comunicăm pe reţele de socializare, prin mail-uri sau la telefon.

tumblr.com

Pentru că lumea este într-o continuă schimbare, iar nevoia de a comunica rapid şi eficient este o realitate, evoluţia tehnologiei ne vine în ajutor, astfel că nu mai trebuie să pierdem timp preţios mergând la un oficiu poştal pentru a trimite vreo scrisoare, ca mai apoi să aşteptăm să primim răspuns vreo câteva zile (asta atunci când scrisoarea noastră (chiar) ajunge la destinaţie!); putem trimite simplu un email, iar răspunsul să-l primim la scurt timp, în aceeaşi zi. Mi-aduc aminte că pe vremuri învăţam la şcoală câteva reguli necesare redactării unei scrisori; însă acum trebuie să ne însuşim unele reguli de redactare a email-urilor, pentru că se pare că există un fel de cod al bunelor maniere şi în privinţa poştei electronice, mai ales dacă vrem să trimitem un email în interes de afaceri şi să facem o impresie bună.

Vi s-a întâmplat să daţi peste scrisori mai vechi şi, împinşi de curiozitate, să vreţi să le (re)citiţi? Nu-i aşa că, sorbind fiecare cuvând, gândul vostru a pătruns, ca-ntr-o maşină a timpului, în vremuri pe care poate vi le amintiţi cu nostalgie? Scrisorile pot fi adevărate documente cu valoare istorică, pot fi mărturii în timp ale unor evenimente importante dintr-o anumită epocă; iar dacă ne referim la corespondenţa aparţinând unor personalităţi ale culturii sau literaturii universale, descoperirea ei ne transpune în universul intim al acesteia.

Mi-aduc aminte cât de mult mi-am dorit să achiziţionez volumul de corespondenţă Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit, apărut în anul 2000 la editura Polirom; ajunsă acasă, cu un amestec  de curiozitate şi sfială am citit primele pagini, simţindu-mă oarecum ca o intrusă care se strecura printre emoţiile, sentimentele, trăirile cele mai ascunse ale celor doi protagonişti, a căror tragică poveste de dragoste este bine cunoscută de cititorul român.

Îndreptându-ne atenţia către alte culturi şi meleaguri, descoperim destule exemple de scrisori în paginile cărora sunt zugrăvite poveşti de dragoste celebre, iar ca să dau doar câteva exemplificări în acest sens, aş menţiona corespondenţa dintre George Sand şi Alfred de Musset, Napoleon Bonaparte şi Josephine de Beauharnais, Richard Burton şi Elizabeth Taylor, Voltaire şi Olympe Dunover, lordul Byron şi contesa Teresa Guicciol, Mozart şi Constanze, Emil Cioran şi Friedgard Thoma, Zelda şi Scott Fitzgerald sau Lev Tolstoi şi Valeria Arsenev, iar lista ar putea continua.

Reprezentanta rebelă a romantismului francez, George Sand ( 1 iulie 1804 – 8 iunie 1876), pe numele său adevărat Amantine-Aurore-Lucile-Dupin, baroana Dudevant, este cunoscută atât pentru opera sa literară, cât şi pentru poveştile amoroase pe care le-a avut cu diverse nume ale culturii acelei epoci, cele mai sonore fiind Chopin şi Alfred de Musset. Reputaţia adusă de viaţa sa sentimentală destul de tumultuoasă, nonconformismul afişat de vestimentaţia bărbătească pe care o adopta, cât şi lupta ei pentru feminism, pentru drepturile şi libertăţile femeii şi pentru recunoaşterea femeii într-o lume a bărbaţilor, erau în totală contradicţie cu canoanele societăţii conservatoare care domina Europa acelor timpuri. Toată revolta pe care o simţea la adresa imaginii femeii impuse de societate a culminat cu adoptarea pseudonimului literar George Sand începând cu 1830, o dată cu publicarea primului său roman – Indiana.

Astfel a dat uitării numele primit la botez, dar şi numele tatălui său (Maurice François Élisabeth Dupin de Francueil), care a fost colonel în armata lui Napoleon Bonaparte şi care era descendent direct al marii nobilimi polone, fiind stră-stră-nepotul lui Frederic Augustus de Saxonia, regele Poloniei, cunoscut şi sub numele de Augustus al II-lea cel Puternic. Se pare că şi din partea bunicii sale – Marie-Aurore de Saxe – cea care a crescut-o de la vârsta de patru ani, avea o descendenţă directă din vechea şi conservatoarea nobilime franceză, cunoscută în epocă sub numele de „nobilimea de robă”. Ideea alegerii pseudonimului i-a venit ca urmare a relaţiei amoroase cu romancierul şi scriitorul dramatic Jules Sandeau, împreună cu care scrie romanul Rose et Blanche, ou la comedienne et la religieuse, semnat J. Sand.

În primăvara anului 1833, George Sand îl cunoaşte la Paris pe tânărul scriitor Alfred de Musset (11 decembrie 1810 – 2 mai 1857), reprezentant de seamă al romantismului francez şi autorul  binecunoscutului roman autobiografic Confesiunea unui copil al secolului. Amândoi tineri, celebri, unul apreciat pentru  ţinuta elegantă şi manierată cu care se afişa în societatea conservatoare a acelor vremuri, iar celălalt ieşind ostentativ din tiparele impuse de morala burgheză. Dineul organizat de directorul publicaţiei Revue des deux mondes a fost prilejul perfect pentru ca tânărul cuceritor să o observe pe Sand, să o considere o femeie de o frumuseţe aparte şi să se îndrăgostească iremediabil de aceasta. Din partea ei, sentimentele de prietenie s-au transformat destul de curând în sentimente mai profunde, mărturisite întâi într-o scrisoare adresată lui Sainte-Beuve, prietenul şi confidentul său:

 Sunt fericită, foarte fericită, prietene. Mă simt legată de el pe fiecare zi tot mai mult.

Pentru Musset, George Sand a devenit o adevărată muză, inspirându-l în crearea ciclului de patru poeme intitulat Nopţile (Noapte de mai, Noapte de decembrie, Noapte de august, Noapte de octombrie). Sentimentele puternice de iubire pe care le împărtăşeau, atinse de viermele geloziei, îi făceau să se adore şi să-şi arunce cuvinte grele deopotrivă. Zbuciumul sufletesc trăit de Musset în această relaţie, cât şi amănuntele intime sunt dezvăluite chiar în Confesiunea unui copil al secolului, detaliu observat şi de Sand, care a fost foarte impresionată citind acest roman.

Iată ce mărturisea Musset în Confesiunea sa: „După ce o insultam, îi cădeam în genunchi. De îndată ce nu o mai acuzam îi ceream iertare, de îndată ce nu o mai batjocoream, plângeam implorând-o să uite ce spusesem. Apoi un delir neînchipuit punea stăpânire pe mine, mă arătam în culmea fericirii, transportat de bucurie, aproape îmi pierdeam minţile, nu ştiam ce să spun, ce să fac, ce să inventez pentru a şterge răul ce-l făcusem. O luam în braţe şi o puneam să-mi repete de o sută, de o mie de ori că mă iubea şi mă ierta…

Această stare sufletească dura nopţi întegi, în care timp nu încetam de a vorbi, de a plânge, de a mă rostogoli la picioarele ei, de a fi îndrăgostit peste măsură.

Povestea lor sentimentală a fost un şir de despărţiri şi regăsiri pe care le pot cuprinde numai o dragoste nebună şi numeroase scrisori. Însă în corespondenţa lor puteau fi regăsite şi vorbe dulci, pline de dor,  pe care doar îndrăgostiţii şi le pot spune; stă mărturie în acest sens o scrisoare trimisă de Musset lui George Sand, scrisă într-una din perioadele de ruptură a relaţiei lor: „Niciodată un om n-a iubit cum te iubesc eu, sunt pierdut, vezi tu, sunt copleşit, inundat de dragoste. Nu ştiu dacă mai trăiesc, mănânc, merg, respir sau vorbesc, ştiu doar că te iubesc, că nu mai pot îndura, că mor, şi că e îngrozitor să mori din dragoste. […] Te iubesc sufletul, sângele, carnea mea. Mor de iubire, de o iubire nesfârşită, fără nume, nebunească, disperată, pierdută. Eşti iubită, adorată, idolatrizată până la moarte. Nu mă voi vindeca, nu, nici nu voi încerca să trăiesc, şi prefer asta, căci e mai bine să mor iubindu-te decât să trăiesc astfel…

Din multitudinea de scrisori , o parte, George Sand a fost de acord s-o încredinţeze prietenului său Émile Aucante spre publicare, ceea ce s-a şi concretizat în 1904 sub forma unui volum de corespondenţă. Pe lângă corespondenţa oficială dintre cei doi, trebuie spus că a existat şi o falsă corespondenţă, o pastişă ce datează din perioada 1870-1915, cu autor necunoscut. Aceasta ar conţine, se pare, mesaje ascunse, lipsite de pudoare, pe care cei doi îndrăgostiţi şi le-ar fi trimis. Este foarte posibil ca şi corespondenţa lor să fi cuprins asemenea mesaje picante, ţinând cont de faptul că multe dintre scrisori au fost distruse de George Sand înainte de a se hotărî asupra celor pe care le-a considerat potrivite să vadă lumina tiparului.

Dincolo de orice, o scrisoare poartă în ea farmecul altor vremuri şi ascunde în paginile ei o fărâmă din sufletul celui care şi-a aşternut cele mai sincere şi intime emoţii şi frământări sufleteşti.

Interesant este şi faptul că la Grignan (Franţa) există un festival închinat artei epistolare, eveniment ce datează din 1996 şi care a luat naşterea la iniţiativa lui Bruno Durieux. Acesta a dorit ca prima ediţie  a Festivalului Corespondenţei de la Grignan să fie o comemorare a 300 de ani de la moartea scriitoarei Marie de Rabutin-Chantal, Marchiza de Sévigné, născută în satul Grignan.

Fiecare ediţie  a festivalului este o expresie artistică a corespondenţei din toate timpurile şi sub toate formele, aducând laolală tradiţionalul şi modernul şi având invitaţi o paletă largă de artişti, scriitori, profesori universitari, actori şi regizori. Festivalul pune la dispoziţie publicului participant ateliere de caligrafie şi săli de lectură şi cenacluri literare.

În fiecare an, festivalul se desfăşoară sub o temă atent aleasă; printre temele din editţiile anterioare menţionăm doar câteva: Literatura (1999), Artele (2000), Ştiinţa (2006), Pictorii (2008), Călătorii în Italia (2009), Rusia (2011), sau Scrisori din exil (2016).  Anul acesta, la ediţia cu numărul 24 a festivalului (2 – 6 iulie 2019), a fost propusă tema Anii 1950 în Franţa, aducând în faţa publicului figuri marcante din viaţa culturală, literară şi politică de după război, precum Boris Vian, Gérard Philipe, Françoise Sagan, Simone de Beauvoir, Albert Camus, Jean Dubuffet, Edith Piaf ş. a. În plus, la ediţia din acest an a fost lansat Premiul corespondenţei electronice şi a dezvăluit şi prima aplicaţie a festivalului – entouteslettres – care poate fi descărcată gratuit.

Citiți și despre Honore de Balzac, de acceași autoare.