Poet şi dramaturg român al cărui sacrificiu i-a impresionat pe contemporani într-atât încât, pentru a i se cinsti memoria, un chip înaripat dăltuit în bronz a fost ridicat la Predeal, iar numele său onorează liceul teoretic din localitate şi una dintre străzi – Mihail Săulescu (n. 23 februarie 1888, București, d. 30 septembrie 1916, Predeal).

 

A plecat de lângă logodnica sa, în 1916, spunându-i: „Mă duc să mă căsătoresc cu Transilvania!” și chiar asta a făcut, în moarte!

Acest „paladin al frumosului şi al dreptăţii”, așa cum l-a portretizat scriitorul Victor Eftimiu, era unul din cei nouă copii ai maiorului Nicolae Săulescu, fost luptător în Războiul de Independenţă de la 1877 pe dealurile însângerate ale Plevnei. Acesta avea o înclinație spre pictură și muzică, fiind socotit drept pictor oficial al armatei. Ca ofițer în rezervă participă și la Primul Război Mondial, căzând în luptă, la numai 59 de ani, în 16 martie 1914. Mama sa, Ecaterina, fiica dirigintelui farmaciei Spitalului Brâncovenesc, profesoară fiind, și-a susținut pe timpul văduviei numeroasa familie predând limba franceză în particular.

Liceul Mihail Săulescu din Predeal

Mihail, al patrulea dintre fraţi şi surori, a învaţat la liceele „Sf. Sava” şi „Matei Basarab” din Bucureşti (1898-1903), urmând apoi, fără să termine, Conservatorul de Artă Dramatică.

„Viersuri, un păcat al tinereții”

Mihail moștenește de la mama sa sensibilitatea și înclinația spre poezie. „Poet mult talentat, luptător social, paladin al frumoasului”, cum îl caracterizează Victor Eftimiu sau „un muschetar frumos și melancolic”, cum îl caracterizează Eugen Jebeleanu, Mihai Săulescu s-a bucurat de timpuriu de apreciere publică. Pentru frumusețea sa fizică, pictorul regal Sathmary îl numise „al doilea Eminescu”, .

De la tatăl său moștenește spiritul de luptă și la numai 14 ani, după ce terminase clasele liceale, împreună cu câțiva colegi de școală, în elan tineresc, pornesc spre Ardeal „pentru a-i dezrobi pe românii de acolo”, fiind adus înapoi mai mult cu forța de către tatăl său.

Este recepționat de timpuriu de numeroasele reviste și gazete din Ardeal și la 18 ani îi apare deja volumul „Viersuri, un păcat al tineretii”, cum avea să aprecieze autorul însuși volumul tipărit în 1906, foaia de titlu fiind desenată de fratele său Eduard.

„Chipul înaripat” dăltuit în bronz și ridicat la Predeal

In 1907, în timpul răscoalelor țărănești, este instituitor în Gorj, de unde se îndreaptă spre Baia de Aramă. Intre 1908-1909 este învățător suplinitor la Posada, unde scrie poezia „La țara” apărută în „Semănătorul”. Face parte din cenaclul „Convorbiri critice” al lui Mihai Dragomirescu, alături de Liviu Rebreanu. In 1911 se afla la Sibiu, lucrând la redacția revistei „Luceafărul” și în același an este redactor la „Rampa”, cunoscutul cotidian teatral-muzical-literar-artistic și bibliotecar la „Socec” în Bucuresti. Publică în continuare la „Semanatorul”, „Insula”, „Cronica Moldovei” și „Rampa”, legând o trainică prietenie cu Victor Eftimiu. Numerele 3 și 4 din 22 Decembrie 1913 ale „Noii Reviste Române” îi publică poemul „Capitala”, un adevarat eveniment literar. Deja în 1914 editează volumul de versuri „Departe”. Dupa 2 ani îi apare al doilea volum de versuri „Viata” (1916). Ultimul volum de poezii „Cultul Morților”, anunțat de poet în timpul vieții, a fost postat post mortem în 1947.

„Unul dintre cei mai mari dramaturgi ai noștri”

În același timp cu explorarea temelor simboliste,  Mihail Săulescu scrie teatru: drama într-un act „Săptămâna luminată” sau piesele „Călătorii” (poem dramatic) și „În fața mării”.

”Săptămâna luminată” a fost reprezentată pe scenă și publicată în volum postum, în 1921, fiind considerată de prietenii săi o capodoperă. Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sorbul, Victor Eftimiu ș.a. o apreciază în mod deosebit. Piesa este jucată la Național în stagiunea 1921–1922 și, doi ani mai târziu, la Grosses Theater din Berlin. Peste mai bine de 30 de ani, poetul Eugen Jebeleanu, alcătuitorul unei ediții de Opere (1947), îl considera „unul dintre cei mai mari dramaturgi ai noștri”.

În 15 august 1916, când armata româna intră în război, despărțindu-se de logodnica sa Elena, se înscrie voluntar pe câmpul de luptă, fiind primit ca soldat în regimentul 46 infanterie la 21 august 1916.

„Mă duc să îmi beau șvarțul pe culmile Carpaților, să mă căsătoresc cu Transilvania”.

A fost victima unui glonte în ziua de 30 septembrie 1916. „S-a căsătorit cu Transilvania” așa cum îi promisese logodnicei sale. Avea 28 de ani.

„Încă unul a căzut dintre cei ce care trebuiau să trăiască”, îl plângea și Nicolae Iorga.

foto pinterest.ro