Gândirea e un joc complex.
E un sistem de codificări, inducții, deducții, reguli etc.
Am fost foarte impresionată de remarca lui Baudrillard: omul nu e dominat de dorință și de rudele ei, mai nobile nobile sau troglodite – pasiunea și desfrâul, ci de nevoia de a restricționa haosul, de chemarea spre ordine.
Jocul (*al gândirii și nu numai) pune ordine în haos.
Cei mai mulți, spune el, caută să obțină satisfacție în cadru prestabilit. Jocul implică reguli, norme. Competițiile sportive dovedesc cât de mare e apetența acestei specii pentru convenționalitate.
Libertatea pare a fi un rabat de la ceea ce e parcelat, riguros, determinat, dar ea e o noțiune cu o ereditate culturală și semiologică foarte încărcată și cu un conținut amorf… Prin libertate, mulți înțeleg șansa de a face ei regulile. De a controla ce e în mintea altora. De a impune ei valori și sensuri.
Pentru mulți, noțiunea de libertate se asociază solitudinii, demersurilor solitare, neîngrădirii. Creației. Deși nici unul nu se simte ”liber”, dacă e să creeze doar pentru sine.
Nevoia de a împărtăși e, așadar, miza, de a imprega pe altul cu ființa ta, da îți impregna ființa cu a altuia.
Paradoxal? Nu. E doar un termen supralicitat.
Gândirea e elementul de tranzit dintre cei mai mulți, modul cel mai sigur și mai direct în care ne putem croi drum spre sinea altora…Limbajul ei, însă, e o suită de scheme. Nu conține adevărul, îl semnalează doar. De aici și sentimentul de insuficiență al comunicării prin puterile limbajului verbal.
Nevoia de a exista ca ființă particulară pentru ceilalți nu poate fi împlinită prin faptul de a te ști înțeles într-un limbaj prea puțin personal.
Problema nu e că nu am fi inteligibili, ci că nu ne e perceput secretul, misterul… că am vrea să transmitem altuia tocmai ceea ce nu încape în cuvinte. Am vrea să putem fi atinși și să atingem ceea ce e altul în substanța sa proprie, intimă, irepetabilă. În plan conceptual nu te poți atinge de nimic. Comunicarea intelectuală nu produce legături de suflet.
Și nu poți să te simți ”liber” când ești anulat ca individualitate.
Regulile și jocurile ridică punți, dar în același timp ocultează, ignoră, eludează. Ele dau și iau ceva în acelați timp.
Libertatea e, de facto, un sentiment mult mai mult decât o stare de lucruri.
Ca ne-condiționare e, în cel mai bun caz, o iluzie confortabilă.
Există condiționări grosiere, da, de tip social, dictaturi, tiranii…
Dar cele mai multe condiționări sunt interioare sau biologice, chimice.
Se poate lesne demonstra că singura libertate pe care o avem este aceea de a alege între bine și rău. Sartre puncteză sintetic: ca om liber nu mă pun în postura de a spune ”iată ce au făcut alții din mine”, ci iată ce fac eu cu ce vor să facă alții din mine. Libertatea de care vorbește el e una categoric morală.
În rest, ce ne face să ne simțim liberi e determinat de factori asupra cărora nu avem nicio putere. Nu alegem cine suntem, cum să simțim, cât de intens, ce să ne dorim, ce surse de atracție sau repulsie să avem, în ce societate ne naștem, cu cine suntem nevoiți să ne împărțim pâinea și drumul…. ce religie ne e hărăzită prin faptul că ne-am pomenit într-o comunitate. Alegem doar ”răul cel mai mic”. Deci între bine și rău… Alegerile nu sunt ne-condiționate, nu sunt ”după pofta inimii”.
În basme, eroul știe că pădurea întunecată e o sursă de pericole. Nu ia jungla drept țară a minunilor. Nu se așteaptă să fie prietenoase toate jivinele care îi ies în cale.
Omul contemporan, bine îmbuibat cu junk-culture, se simte năpăstuit, pentru că a fost dresat să îi pretindă junglei să se preschimbe în oază. A fost dopat cu ideea absolut ineptă că ”depinde de el și doar de el” calitatea vieții proprii, că e infinit mai liber decât e de fapt. Depinde de el doar să nu se auto-flageleze în plus și să nu caute să controleze ce nu se poate. Să stabilească granițe, între sine și ceilalți în propria sa minte și simțire.
Greșeală de calcul sau manipulare crasă, iluzie sau proiect social dirijat, prea puțin contează. Fapt e că nălucirile de tip new-age, care mizează toate pe o falsă libertate și pe false puteri asupra realului, au distrus deja două generații.
Sigur, că omul, când se simte liber, deci în putere *(sau puternic, deci liber) are impresia că soarta lui e în mâinile proprii, dar e doar o exaltare neroadă.
Strămoșii mergeau la oaste în războaie care nu aveau nici o legătură cu ei, cu voința lor. Știau că există o soartă implacabilă. Nu erau derutați de jocuri de idei…
Realizau care le e marja de libertate: ce e posibil și ce nu e posibil. Puteau răspunde mult mai limpede la întrebările fundamentale ale filosofiei: cine sunt? ce pot să sper? ce pot să știu? ce pot să fac? În sensul că erau conștienți de limite.
Ne-limitatea contemporanilor, însă, nu e libertate, nu în sens natural, ci extindere a domeniului convenționalității. S-au extins teritoriile gândirii (nu atât asupra naturii cât în paralel cu ea). Gândirea tinde să se elibereze de ”criteriul corespondenței” cu lumea concretă, dată, să inventeze o alta sau să o eludeze.
În vremurile în care mintea nu ”cucerise” și subordonase realitatea, strămoșii nu își asumau ce nu era cazul.
Această cucerire și subordonare se practică prin ”simulacrele” despre care dă seama filosofia lui Baurdillard.
Știau că pot muri oricând loviți de molimă, nenorocire, accident, de mâna unor răufăcători. Când nu luau pădurea întunecată drept palat de cleștar și nu se credeau atotputernici erau mult mai conștienți că singuri nu pot răzbi și se iubeau mai tare, se ajutau, erau mai legați unii de alții, mai sensibili, mai solidari. Acum obiectele, mașinile, angrenajele, regulile jocului social, rotițele sistemului, ”cunoașterea”, serviciile instituționalizate (care sunt tot produs al industrializării) substituie ajutorul uman, contactul viu, direct. Simulacrele se substituie realității deja de două veacuri. Alienare.
Oamenii sunt mai deprimați deși trăiesc mai confortabil.
Pentru că instinctual nu erau făcuți să trăiască mai aproape de lucruri decât de semeni…
Lumea se virtualizează și ființele sunt la rândul lot tot mai reificate.
Conflictele se întețesc pe măsură ce se răcesc inimile și crește distanța dintre fiecare și fiecare.
Avem mai multă libertate teoretică (asta face gândirea), concret avem tot mai puține resurse, de orice fel. Libertatea e o resursă.
Rațiunea e un mare focar de iluzii, trăitul în cap și chiar gândirea teoretică, bine articulată, poate fi o afacere extrem de superficială, chiar dacă e complexă…
Suntem intoxicați cu i-realitate, cu convenții.Nu te eliberezi de vitregiile soartei prin negație, nici prin revoltă. Nu faci să dispară ”imposibilul„ sau ”implacabilul” prin minciuna că ai avea puteri asupra lor. Nu faci să dispară mizeriile sociale sau dependența de climatul în care trăiești, de sărăcia mediului sau a inimilor printr-o gândire bine antrenată și temperată.
Sigur că libertatea de a te auto-intoxica există și nu poate fi oprită…
Mintea e ea însăși o mașină de produs simulări.
Viața e mai lungă și mai săracă. De-mineralizată, de-vitaminizată. Viața e mai sigură și mai ternă… Oamenii nu se mai simt, au devenit somatofobi, gândesc în schimb cu nemiluita. Și o fac, cel mai adesea, pe lângă realitate, dincoace și dincolo de ea. Sunt prizoniei ai unor condiționări mentale, ai unor ideologii, ai unor credințe, au unor convingeri, ai simulărilor și simulacrelor.
Nu e nimeni scutit întru totul.
Ne-am blocat. Babilonul nu îmi pare o cetate răpusă de eclectism sau de o încurcătură de ițe semiologice, atinsă de ”haos”, pierdută pentru că nu mai avea centru, unitate, valori cardinale, ci pentru că a depins (toate acestea au depins, vreau să spun) prea mult de convenții.
Babilonul cade pentru că se ridică prea mult de la sol. Cade pentru că oamenii caută să se înțeleagă exclusiv prin limbi, pentru că mizează prea mult pe regulile jocului.
Pe Ilinca Bernea o găsiți și AICI.
