Motto: Sărbătorim unirea tuturor românilor în momentul când românii sunt mai dezbinați ca oricând și statul însuși e pus în primejdie. Așadar, o țară profund dezbinată își serbează Marea Unire. O trecem și pe asta la recordurile românești? (p. 84)
Părerile sunt împărțite în privința acestei dispute actuale Lucian Boia- Ioan-Aurel Pop. Așa cum părerile sunt împărțite între imigraționism și teoria continuității pentru secolul al XIX-lea, în special. Așa cum primatul în Transilvania este revendicat și de români, deopotrivă și de unguri. Deosebiri și conflicte, chiar și ideologice, vor exista întotdeauna. Privind printr-o altă lentilă, am vrut să aduc în atenția celor care mă urmăresc, ultimele producții istoriografice mai mult sau mai puțin comerciale. În altă ordine de idei, nu este nici recenzie, nici o prezentare a ultimului titlu, filtrată pe filiera naționalismului sau a demitizării.
E interesant modul în care se pune problema, iar ca doritori de a înțelege felul în care este privită istoria, trebuie să citim tot ce apare. Să cântărim lucrurile pentru a tăia o singură dată, fără a ajunge să ciopârțim produsul istoric. S-au pus în evidență realități ale unei Românii sisificate, așezate în antiteză cu destinul ideii de unire la români. De aceea, nu doresc sa atrag antipatii și să fiu catalogat într-un mare fel. Cel puțin motto-ul este cât se poate de concret. Se arată adevăruri în concretețea acestora, ceea ce scrierilor lui Lucian Boia nu le era specific acest lucru.
Pe acordurile lui Niccolò Paganini, citeam ultima carte scrisă de Lucian Boia intitulată De la Dacia Antică la Marea Unire. De la Marea Unire la România de azi. O lucrare structurată pe 17 eseuri, cum ne-am obișnuit cu ocazia apariției celorlalte lucrări, dar neavând nimic asemănător cu ce publicase până acum. La 100 de ani de la Marea Unire, avem datoria să ne reparăm țara. Un citat pe care l-am considerat potrivit, în fața unei lucrări fără iz naționalist. Autorul pornea modest, cu prezentarea diferitelor concepții cu privire la învățarea evenimentelor din istoria românească, cu multele turnări de tipare rigide încă din vremea ceaușistă. Întotdeauna aceste învățături, trebuiau să fie corecte și de necontestat, fiindcă doar au fost învățate în școală.
Continuă cu tratarea mitologiilor naționale pe care noi înșiși, ca națiune, le-am inventat: din capul locului este amintită Dacia ca mit fondator. Disputele din jurul continuității în care părerea autorului se rezumă prin a spune:…istoricul Keith Hitchins pune în fața cele două teze, fiecare cu argumentele respective! Și asta e tot: la alegere! (Sau, de ce nu, combinându-le.)
Apoi face referire la “amestecul românesc” unde, într-un mod total greșit, unii au exagerat rolul slavilor în etnogeneza românească. De precizat este faptul că autorul nu susține teza lansată de Mihail Roller, istoricul oficial al regimului comunist, care umflă rolul slavilor în formarea poporului și limbii române.
În eseul următor, arată prin fragmente din operele cronicarilor români Grigore Ureche și Miron Costin, și îndeosebi din cea a lui Dimitrie Cantemir, că aceștia au făcut parte dintr-o perioadă “când românii nu se gândeau încă la unire”. Mai mult decât atât, România n-a existat în accepțiunea ei, decât începând cu “Mica Unire” de la 1859 și domnia lui Al. I. Cuza. Tot în această parte a lucrării, îl amintea pe Mihai Viteazul privit ca și un mare simbol al unității românești. Din păcate, doar noi îl privim în acest fel. Sunt redate fragmente din cronica lui Radu Popescu, sau din Miron Costin care scria: “[războaiele purtate sunt] pricini de multe vărsări de sânge între creștini.”
Un eseu interesant este acela care face referire la istoria noastră comună cu cea a turcilor. Ajungem la concluzia că, în afară de două tentative de anexare a provinciilor, n-au existat intenții clare de a transforma cele două teritorii românești în pașalâcuri. Și într-un mod paradoxal, România își datorează existența Imperiului Otoman care nu a transformat cele două provincii, ci le-a lăsat să coexiste. Mai mult, rolul lui Napoleon al III-lea este subliniat clar, împăratul care a pus în cârca celorlalte puteri, chestiunea Principatelor.
Cei din Moldova n-au dorit foarte mult unirea, fapt pentru care s-a concretizat un puternic curent antiunionist, amintit în recentele studii cu privire la acest fenomen în Principate. Asta la 1859. Pe deasupra la 1918, nici integrarea Bucovinei la Regat n-a fost privită cu multă credibilitate, întrucât a existat o influență externă care s-a opus, dublată și de luptele ideologiilor politice ale personalităților din cadrul partidelor istorice. Este de amintit lupta ideologică dintre Ion Nistor și Iancu Flondor, primul care era adeptul unei căi centraliste de unire, o integrare rapidă, iar al doilea, care considera că dezideratul trebuia să se realizeze în etape și într-un mod lent. Ultimele șase eseuri, la care chiar doream să ajung, exemplifică ipoteza mea de la început cum că lucrarea nu se aseamănă cu niciuna publicată până acum: aproximativ 30 de pagini sunt dedicate României de astăzi.
Sub tutela “recorduri românești” (dar nu în sensul bun al cuvântului “record”), autorul Lucian Boia prezintă tranșant fiecare handicap major al țării noastre, rezumând polemicile din ultima vreme și cantitatea de cerneală care s-a scurs scriindu-se articole pe aceste teme. Nu are rost să amintim de bahicele prezentări TV, care departe de a fi prezentări de soluții în vederea rezolvării unor chestiuni urgente, devin adevărate ringuri de luptă în care se urmărește care dă primul K.O.-ul. Cum spuneam, de fiecare handicap al societății se profită la maxim. Le voi îmbrăca în citate, tocmai pentru a nu dezvălui tot și a vă lăsa pe dumneavoastră să le descoperiți.
“Toaleta din fundul Curții e pe cale să devină un soi de brand românesc.”, “Potrivit datelor statistice, românii sunt europenii care citesc cel mai puțin.” (Cu precizarea că ponderea analfabetismului funcțional, arată că un număr mare de persoane știu să citească, dar mulți nu înțeleg ceea ce citesc.), “La extrema cealaltă, suntem însă patria doctoratelor. Nu știu dacă a doctoratelor în ansamblu, dar a celor plagiate cu siguranță.”, “Suntem și țara unde închisorile sunt pe cale de a deveni centre de cercetare științifică.”, “Și apoi, e povestea fără sfârșit a autostrăzilor.”, “Pe șoselele României accidentele se țin lanț, cu o impresionantă rată a mortalității.”, “Spitalele din România, nu toate, dar majoritatea dintre ele, trebuie ocolite cu grijă. Mai mult îmbolnăvesc decât vindecă.”, “Sărăcia extremă o întâlnim tot în România.”, “N-am uitat corupția.”, “Așa stând lucrurile nu e de mirare că românii au ajuns să fugă din România. A devenit România ceea ce n-a fost niciodată: o țară de emigrație.”, ș.a.m.d.
În privința segmentului politic, în frunte este așezată “teoria formelor fără fond” a lui Titu Maiorescu enunțată încă din 1868. În două vorbe, avem muzee, teatru, Constituție, ziare, academii, școli și literatură, dar sunt “producțiuni moarte”. Într-o țară care se pretinde a fi occidentalizată sau chiar occidentală, cum se concepe ca un plagiator să rămână în viața politică? Dar un condamnat penal, să acceadă încă în funcții publice?
“Un politician care nu vrea să intre la închisoare a capturat cel mai mare partid al țării, apoi Parlamentul și Guvernul (mai precis spus trei guverne succesive, pe care el le-a numit și tot el le-a schimbat). A inventat totodată ficțiunea politică a unui “stat paralel”.” Deci, două Românii. Cum am privi România de astăzi, în anexă cu cea din perioada interbelică. “Tinerii, care n-au cunoscut regimul comunist, se întreabă uneori cum de au putut românii să-l suporte atâta vreme pe Ceaușescu. […] Întrebarea este cum îl suportă românii pe micul dictator actual, în condițiile unui regim democratic și înarmat cu toate instituțiile unui stat de drept.”
Încă o întrebare fără răspuns: de ce se află sintagma “România 100” pe toate gardurile întocmai ca și numele prostului? “Mica Unire” a lui Cuza sau domnia lui Carol I, au fost etape din construirea unui “stat medieval”? Și uneori, se depreciază sensul “Micii Uniri”, în fața celei “Mari”. Cumva se arată cu degetul: “Vezi, unirea aia a fost mică. Asta de la 1918 e mare.” De ce mulți nu văd momentul 1859 ca și o treaptă și o etapă pentru unirea din 1918? Fie vorba între noi, am impresia că “unitatea” așa cum o știm, a fost poate mai bine închegată la 1859, decât la 1918. Nu amintesc “România la 100 de ani”, că facem depresie toți.
Unirea de la 1859 n-a fost nicidecum “mică”, termen introdus pentru a se evidenția diferența de “marea” Unire. Nu, domnule! Unirea de la 1859 a fost un episod, fără de care cea de la 1918 nu ar fi fost posibilă. Vorbim despre o generație în frunte cu Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu și alții, deci marea majoritate provenită din foști revoluționari pașoptiști. La 1918, aminteam nume ca: Ion Nistor, Iancu Flondor, Iuliu Maniu, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida Voevod, Ion Inculeț, Pan Halippa, Ion Pelivan și mulți alții. Ceea ce vreau să spun e că insist pe o derulare intrinsecă a faptelor, a meritului celor de la 1859 să fi fost precursori ai Unirii de la 1918. Unirea n-a fost “mică”, a fost un adevărat deziderat scrutat prin timp și ajuns până în zilele de 5 și 24 Ianuarie 1859. N-are rost sa amintesc acum de “reformatorul” Al. I. Cuza, detalii despre care mă gândesc că orice om care simte românește și nu numai, ar trebui să le știe. Mai mult decât atât, să nu uităm că Badea Cârțan încă își doarme somnul de veci, visând la întregirea neamului său.
Apropo de naționalism.
Fr. Mitterand considera că “ Le nationalisme, c’est la guerre” Oare despre război este o născocire a secolului al XIX-lea? Naționalismul se definește prin război? Gradul de naționalism se definește prin nivelul de rătăcire al fiecăruia. Că istoria românească e plină de astfel de rătăciri, pornind de la “dacopatie” și finalizând cu portretul lui Decebal pe care îl cunoaștem toți și pe care stă gravat: “Drăgan Fecit!” Naționalismul este rătăcire fiindcă, așa cum oamenii citesc dar nu înțeleg ce citesc, așa și majoritatea militează pentru naționalism, dar nu știu ce anume susțin.
Cum o să arate România în 100 de ani? Tot autorul ne răspunde: “Nu știu. Poate nici să nu existe. Poate să se întâmple orice.” Depinde de noi!
Cum am spus de la bun început, o lucrare care nu se aseamănă cu celelalte. A pornit modest, dar s-a finalizat grandios, traumatic de grandios pentru realitățile actuale din România. Departe de mine gândul de a fi o popularizare a noului titlu, nici a imaginii autorului, ci doar a unor Realități tranșante care sunt puse pe hârtie și enunțate în cel mai clar mod. În ultimă instanță, a părut ca un demolator, ca un demitizator. Dar în această ultimă lucrare, metoda de lucru e alta și parcă spune lucrurilor pe nume, punând la final și principalele minusuri ale României actuale.
Și mi s-a părut interesant, chiar dacă nu-s fan al scrierilor istoricului Lucian Boia. Poate că a fost și „efectul Paganini” la mijloc.
Citiți și La masa verde, un text de același autor.
