„Nu ne putem întoarce acolo, asta-i sigur. Trecutul e încă proaspăt. Lucrurile pe care am încercat să le uităm ar începe să fie răscolite, iar  senzaţia aceea de nelinişte, lupta împotriva unei spaime nechibzuite potolită acum, slavă Domnului, ar putea renaşte fără sa ştim cum şi ar putea să ajungă iar tovarăşa noastră vie.” – Daphne Du Maurier, ”Rebecca”

«Trecutul trăiește în jurul nostru. Amintirile „se agită”.» – aceasta ar putea fi esența cărții lui Daphne Du Maurier, o carte atât de îndrăgită de generații întregi de cititori. Întotdeauna, lumea s-a aflat într-o stare de neliniște, iar fantomele au dat târcoale celor rămași în viață, uneori cerând chiar răzbunarea dincolo de mormânt. Când naiva jună – care narează povestea – se căsătorește cu văduvul Maxim de Winter abia dacă știa câte ceva despre el. Orbită de șarmul misteriosului bogătaș, tânăra se întoarece, alături de el, la conacul familiei, o construcție gothică, numită „Manderley”.

Acolo, naiva făptură găsește o lume dominată de „mitica Rebecca”; prezența acesteia se simte încă în perne monogramate, perii de păr gravate, ca să nu mai vorbim de amintirile tuturor, care sunt de acord cu toții că «a fost cea mai frumoasă femeie care a trăit vreodată». În astfel de condiții, noua doamnă de Winter se teme că nu se  va putea măsura niciodată cu cea care patronase conacul. Temerile ei sunt justificate.

Cartea/Rebecca a fost adaptată pentru film (și radio și teatru) de nenumărate ori, cea mai faimoasă, fiind – desigur – versiunea lui Alfred Hitchcock (1940), avându-i în distribuție pe Laurence Olivier în rolul Maxim, Joan Fontaine în rolul doamnei De Winter, iar Judith Anderson interpretând rolul doamnei Danvers (menajera care rămâne loială până la moarte celei care fusese Rebecca). Orson Welles a fost cel mai inspirat, adaptând cea mai bine vândută carte pentru radio în anul în care a fost publicată. Alături de numeroase adaptări pentru televiziunea americană, BBC a produs o versiune excelentă într-o mini-serie. Succesul cărții are loc oriunde pe glob. Așa se face că au existat câteva filme și la Bollywood inspirate de Rebecca.

Noua adaptare pentru Netflix, în regia lui Ben Wheatley, cu un scenariu de Jane Goldman, Joe Shrapnel și Anna Waterhouse, evidențiază punctele forte ale versiunii din 1940 și subliniază unele lipsuri în ceea ce privește stilul, atmosfera și înțelegerea generală a poveștii în sine. Romanul începe ca un vis, cu celebra replică din deschidere: „Aseară am visat că m-am dus din nou la Manderley”.

Urmăriți varianta din 1940 a filmului, regizat de Alfred Hitchcock

Versiunea din 2020 păstrează această structură înainte de a sări la Monte Carlo, unde o tânără (Lily James) modestă se străduiește să-i facă mereu pe plac celei care o angajase să-i fie însoțitoare, o cumplită snoabă, pe nume doamna Van Hopper (Ann Dowd). Deși acțiunea are loc în mod explicit în 1935, Marea Depresiune nu se regăsește nicăieri. Vorbim despre o lume strălucitoare, cea  a epocii jazzului, cu râuri de șampanie și revărsări de aur, unde oamenii bogați dansează swing și jazz în ținute elegante.

Într-o dimineață, fermecătorul Maxim de Winter (Armie Hammer) salvează eroina din stânjeneala socială și, captivat de ea, o invită să iasă în afara orașului. Plutea deja, în aer, bârfa șoptită cum Maxim era încă trist din pricina morții soaței sale iubite, Rebecca. După o rapidă romanță, inclusiv amorul pe plajă, bogătașul îi propune căsătoria și întoarcerea la Manderley.

Armie Hammer & Lily James în ”Rebecca” © Netflix

Acolo, Kristin Scott Thomas, în rolul doamnei Danvers, cu ochii reci și întunecați precum gheața neagră, se strecoară prin cameră pentru a o întâlni pe «noua doamnă a casei». Cu tot machiajul de pe chipul lui Kristin Scott Thomas e greu de a eradica memoria interpretării terifiante și erotizate a lui Judith Anderson (chiar și cu Codul de producție, filmul din 1940 este mai explicit despre natura devoțiunii doamnei Danvers față de Rebecca decât această versiune actualizată).

Așadar, pe măsură ce noua doamnă de Winter rătăcește prin noua ei casă, observă litera „R” – literalmente – peste tot. Toți cei pe care îi întâlnește, inclusiv vărul Rebecca (Sam Riley), care avea interdicție în casă, din motive misterioase, este încă bântuit de memoria ei. Doamna De Winter este tulburată de această „fantomă”, geloasă, confuză și rănită de transformarea lui Maxim de la romanticul playboy la sumbrul soț, care fierbe de furie și pătrează ferecate multe secrete.

Armie Hammer & Lily James în ”Rebecca” © Netflix

Citiți și ”Rebecca”

În prima jumătate, Lily James e mereu susceptibilă, înspăimântată, abia în a doua parte aduce o simplitate revigorantă rolului, deoarece personajul preia frâiele situației și depășește perioada dificilă de la început. Joan Fontaine păstra naturalețea și frăgezimea eroinei și clarifica – cumva – publicul că eroina sa avusese prima experiență cu un bărbat, în toate sensurile cuvântului.

Kristin Scott Thomas (Mrs Danvers) & Lily James (Rebecca) © Netflix

Gelozia sexuală constiuie o uriașă miză a cărții lui Du Maurier: cât de îngrozitor ar fi să știi că nu ai dimensiunile ideale ale celei pe care o înlocuiești? Chiar și o scenă în care noua doamnă de Winter găsește, ascuns într-un sertar, catalogul pentru lenjeria sexy a Rebeccăi nu este suficientă pentru a stabili calitatea coșmarului. Există o Rebecca acolo, în pat cu proaspeții căsătoriți, râzând de neîndemânarea noii mirese a lui Maxim? În acest sens, regăsim eficiența câtorva secvențe halucinante în care noua doamnă de Winter are coșmaruri: vița-de-vie care izbucnește prin podeaua sălii mari, sugerând că ar prinde-o în ghearele lor, sau un moment halucinant în care participanții la un bal mascat se apropie de ea, scandând vesel: „Rebecca! Rebecca!”. Fără acest spirit nu ar fi de înțeles atmosfera generală și tot ceea ce se-ntâmplă. Dacă Rebecca ar fi fost tratată doar tradiționalist, ca o piesă melodramatică romantică, nu ar fi putut atinge spiritul vremii. La atmosfera generală a contibut din plin ilustrația muzicală, în special partiturile de la Moon și Black Swan. Totuși, regăsim o mică ruptură:când Maxim își deschide pentru prima dată sufletul despre trecutul său tragic, se aud un pian blând și o temă de corzi; complet fără legătură cu ceea ce se spune/mărturisește. Ar fi fost mai nimerit să nu existe ceva„ușor” în acea scenă importantă. Șarmantul Armie Hammer se regăsește e pe un teren sigur în prima jumătate, unde trebuie să fie fermecător, bogat, romantic, dar apoi pare în apele lui în a doua jumătate, când trebuie să se confrunte cu oroarea circumstanțelor reale ale morții Rebeccăi.

Nimeni nu are o înțelegere fermă a ceea ce se presupune că joacă. Nu există un sentiment suficient de clar de suprimare colectivă: dorințe nespuse, chinuri sexuale / psihologice atât de intense încât  să (con)ducă la nebunie. În fond, nu e groază, ci „romantism gotic”. Așadar, și actuala ecranizare demonstrează că Rebecca va rămâne una dintre filigranele înalte ale genului romantic gothic.

Regia: Ben Wheatley

Scenariul: Jane Goldman, Joe Shrapnel,  Anna Waterhouse după romanul omonim al lui Daphne Du Maurier

Imaginea: Laurie Rose

Montajul: Jonathan Amos

Muzica: Clint Mansell

Distribuția:

Lily James –  Doamna de Winter

Armie Hammer –  Maxim de Winter

Kristin Scott Thomas –  Doamna Danvers

Keeley Hawes –  Beatrice Lacy

Ann Dowd –  Doamna Van Hopper

Sam Riley –  Jack Favell

Tom Goodman-Hill –  Frank Crawley

Mark Lewis Jones –  Inspectorul Welch

John Hollingworth –  Giles Lacy

Bill Paterson –  Dr Baker

Durata: 121 min