Radu Vancu despre Mircea Ivănescu

Radu Vancu despre Mircea Ivănescu: „Avea cei mai triști ochi pe care i-am văzut eu vreodată”.

Un poem de Mircea Ivănescu, pe care să-l rostim ca pe o invocație în fața clipei cea repede trecătoare:

Ce frumoasă e moartea – nu? – nodul în gât
şi ochii măriţi – care te fixează deodată,
şi mâna zvâcnită la rădăcina, migălos răsfirată
a durerii din piept – acolo, unde pulsează urât

Și iată cum și-l amintește Radu Vancu  pe Mircea Ivănescu, poet, prozator, eseist și traducător, care a fost propus pentru Premiul Nobel pentru literatură de către Asociația Scriitorilor Profesioniști din România, la solicitarea Comitetului Nobel al Academiei Suedeze, dar care a dus o viață mai mult decât modestă și discretă, arzând la flacăra unui geniu nemărturisit, niciodată apreciat pe măsura valorii sale imense.

Foto credit: Emil Munteanu

Avea cei mai triști ochi pe care i-am văzut eu vreodată.

Uneori, poemele lui mi se par chiar ochii lui clipind lent.

L-am auzit o singură dată vorbind englezește – pe el, traducătorul congenial al lui Joyce & Faulkner. Sunase telefonul, răspunsese – nu mai știu cine era, dar suna din străinătate – a fost nevoit să vorbească în engleză – accentul era delabrat, dentiția îi era precară în acele două decenii finale când am fost prieteni – dar limba în sine era splendidă, bogată, cu un control al registrelor lexicale & al nuanțelor cum rar am mai auzit în engleza orală la altcineva. Când a închis, m-a privit autoironic & a ricanat: „Acum te-ai convins definitiv că Mircea Ivănescu nu știe engleză”.

Uneori, înainte de 2002, mergeam la câteva dintre cârciumile apropiate de strada lui – La Doi Colonei, sau la cârciuma fără nume de vizavi de Corona. Detesta urmele circulare lăsate de pahare pe mese – și numea infern proliferarea lor.

Bea rapid, numise „stilul smuls” acea golire bruscă a paharului. Scria de asemenea fantastic de rapid, l-am văzut de puține ori scriind – dar ai fi putut spune că și poemele lui erau scrise tot în „stilul smuls” – dar, pe de altă parte, ceea ce rezulta din acea fantastică viteză erau niște poeme fantastic de lente, șerpuitoare & enorm de intertextuale, sofisticate, distilând în imagini deopotrivă discrete & hipnotice o tristețe zdrobitoare, tristețea unui om care era convins că nu merite să existe, că fiecare secundă trăită de el era o zdrobitoare impostură.

Treceam prin dreptul anticarului din fața teatrului Radu Stanca – a scos discret din buzunar antologia lui de la Vitruviu & a lăsat-o să cadă pe tarabă – apoi a plecat repede – când l-am ajuns din urmă, mi-a zis autoironic: „Așa se construiește o carieră literară”.

Când trăia încă doamna Stela, mergeam împreună prin magazinașe, să facă micile cumpărături zilnice – îl priveam aplecat peste vitrine, folosind engleza și germana și franceza cu care tradusese clasicii modernității pentru a descifra etichete de brânză și lapte și salam – și înțelegeam, pentru prima dată în viața mea, cum intră & cum merge cu adevărat poezia prin lume.

Când a venit la cenaclul nostru studențesc, cineva i-a pus o întrebare crudă & stupidă: „Ca cine ați vrea să scrieți, domnule Ivănescu?”. 99,9% dintre noi ne-am fi șifonat rău. El a răspuns, cu aceeași blândețe vindecătoare în glas ca și-n ochi: „Ca Mircea Cărtărescu”. Și a povestit, iar, ca de atâtea dăți, despre literatura altora.

Nu vorbea niciodată altfel decât autoironic despre literatura lui. Când am citit cum Willis Barnstone îi spunea lui Borges că folosește modestia ca pe un ciomag, am simțit că i se aplică și lui Mircea Ivănescu („Mivă”, așa îi spuneam eu & Cami pe atunci). Când i-am spus-o a protestat – susținând că nu e în nici un caz modest.

Singurul eveniment public la care a ieșit din casă, în cei 14 ani de prietenie a noastră, a fost lansarea antologiei lui făcută la Polirom de Matei Călinescu, în 2003. A spus atunci că îi roagă pe toți cei de față, în ipoteza în care scriu & au speranțe de la literatură, să abandoneze de îndată scrisul – fiindcă scrisul nu salvează nimic. Lumea a râs. El nu a râs – i-a privit cu aceeași blândețe vindecătoare & resemnată.

Tot eveniment public, dar la care nu a ieșit din casă, a fost decernarea titlului de Doctor Honoris Causa al universității din Sibiu, în 2004. Ne-am dus atunci la el acasă ca să i-l putem acorda. A îndurat tot ceremonialul, doamna Drăghici a pregătit niște tartine, am ciocnit niște pahare – și, în discursul lui de recepție, care a ocupat vreo șase rânduri în revista Transilvania, a spus că găsește cu totul disproporționată desfășurarea de forțe, în nici un caz justificată de ceea ce a numit „eventualele mele încercări literare”.

Domnul Cistelecan a scris undeva că Mircea Ivănescu e poetul care a influențat cel mai mult scrisul de poezie în limba română după 1945. Și eu cred la fel. Mircea Ivănescu nici măcar nu îndrăznea să ia asta în calcul – dar îl bucura tare mult că tocmai domnul Cistelecan credea asta – „ce l-o fi apucat?”, se întreba uimit din când în când.

L-am văzut și cu pisici. Ultima lui pisică era un motan care se nume Melissa. Se purta în preajma motanului ca în preajma unui geniu. „Simte că sunt om rău”, spunea oftând.

L-am văzut făcând gesturi de mare generozitate față de o doamnă pe care toți o numeau „nebuna de la colț”. Ca și față de mine, de altfel. E, probabil, cel mai generos om pe care l-am cunoscut.

Puteam să tăcem împreună cu orele. Și chiar tăceam. Timpul strălucea fericit între noi.

Doamne, cum mai râdeam. Și cât de vinovat se simțea, după moartea doamnei Stela, pentru că râsese.

N-aș crede atât în poezie dacă n-aș fi fost prietenul lui.

Dar, după ce l-am văzut & l-am iubit, știu că poezia există. Și știu ce poate face.

Îi plăceau sandvișurile de pui cu cartofi prăjiți – dar fără sosuri. „Fără logoi spermatikoi”, spunea zâmbind. I le cumpăram de la chioșcul din colțul străzii, unde acum e un restaurant cu terasă la etaj.

Și, în anii târzii, între 2003 și 2005 , îi plăcea vodca cu lămâie. Se folosea de ea, de fapt, ca să se desprindă de alcool. Și s-a desprins, din 2005, cu totul. Când mâncam sandvișurile cu pui & beam din vodca dulce-acrișoară, eram amândoi desprinși.

Aș putea continua la nesfârșit. De fapt, din iulie 2011 încoace, o secțiune din mintea mea e o astfel de postare infinită – în care ne tot regăsim & ne tot desprindem.

Adevărul e ceea ce continuă.