Se spune că, odată cu înaintarea în plasa de himere a anilor, se schimbă și percepția asupra celor ce sunt deasupra noastră, a celor ce se lasă simțite fără a putea fi pipăite – aluzie la celebrele versuri argheziene, asupra a ceea ce suntem în raport cu cel care ne-a creat, instanță mereu intuită dincolo de certitudinile aparențelor. Radu Vancu îmi pare, în aceste poeme în proză – pentru mine asta sunt aceste scrieri- altul decât în poeziile de tinerețe sau de romanul „Transparența”, care a făcut istorie în literatura noastră în ultima vreme. Această adresare a lui către Creator mi-a amintit de psalmii arghezieni, dar impresia a fost de scurtă durată, pentru că Radu Vancu, deși păstrează formatul interogațiilor retorice, are o altă profunzime și un alt fel de nonconformism emoțional față de acea instanță căreia i se adresează, comparativ cu predecesorul său literar. Nu mă refer aici la o schimbare de viziune absolut normală dacă ne gândim la  schimbarea paradigmei existențiale actuale, ci, mai degrabă,  la o resemantizare a relației în sine dintre creatură (înzestrată cu o conștiință clară a propriei descendențe) și Creator, înzestrat cu o istorie ancestrală deductibilă teologic.

O identificare structurală se remarcă încă din primul rînd, și totodată un paradox aproape insesizabil al entității invizibile,  exprimată printr-un metaforic pronume de persoana a doua singular, fapt care îl ambiguizează până la următoarele semne prin care deducția cititorului e condusă subtil spre descifrare: „paradis”, „palme luminoase”, „teologi”… Ceea ce ar fi putut fi un poem pe tema iubirii își lămurește sensurile gradual, dar rămâne în urmă ideea că undeva, într-un spațiu transcendent, Divinitatea este iubire, iar gesturile ei, oricât ar fi de contrariante, păstrează atavice sentimente din impulsul inițial, generator de lumi. La baza universului, în momentul Genezei, omul și divinul au fost de o substanță și, ceea ce aduce nou Radu Vancu, de Emoție, manifestată viu. Desigur că în toate există o utopie, și aici poetul construiește o viziune pe fundamente romantice, chiar dacă ele rămân în cele mai profunde substraturi ale construcției poemului, dar în toată această intangibilă stare a ființei umane, înzestrată cu glas creator, povestea crește ORGANIC, cu trup și suflet, cu simțurile toate ascuțite la maxim, cu amintiri dintr- vreme revolută, a unei copilării idilice, rătăcită în subconștient.

Inimă bună, inimă rea, în acest centru vital văzut ca o coincidentia oppositorium, omul și divinul leagă un joc al aparențelor și al esențelor: la suprafață, suferința, scâncetele, moartea (ce viziune asupra morții! „Știu ce vei spune: că și în inima mea am aruncat saci bine legați la gură, cu cățeluși & pisicuțe înecându-se neîncetat.”), cu anticipări (dacă sunt aidoma, e firesc să-ți prevadă fiecare mișcare, să-și cunoască fiecare respirație), cu oglinzi paralele (ce frumos se joacă autorul cu mintea cititorului, ipostaziindu-se în fiecare atribut și în ficare gest al creatorului!), ca într-o luptă cu tauri în care nu se mai știe cine e unul și cine e altul, doar încleștarea rămâne, spre deliciul spectatorilor, care aplaudă frenetic din arene, la vederea sângelui).

Și multe ar mai fi de spus: că la baza lumii stă suferința, ca un pământ în care toți ne ancorăm ființa, câteodată mânați de disperarea de a ne fixa locului, sătui de rătăciri prin „utopii”, câteodată din pricina destinului care ne trimite în același loc cu cățeii înecați în sacul de plastic strâns la gură (moartea, această injustă forță care ne asfixiază în ciuda zbaterilor, în ciuda voinței de a trăi, în ciuda fatului însuși că tot cineva de acolo de sus ne-a trimis în viață), că există o dualitate în toate, că suntem o sumă de contrarii, ca lumea însăși, guvernată de imperiul vieții (întâmplătoare) și al morții (injuste).

Între toate aceste fire magice ale existenței, Pygmalion își croiește o singură Galatee, cioplind-o din toate materialele lumii, până când ajunge la propria ființă, pe care o sfârtecă fără a sta pe gânduri. Acesta mi se pare Radu Vancu, un scriitor proteic, înzestrat cu puterea de a crea viață, cu toată înecarea ei perpetuă.

(Andra Tischer)

***

Utopia mea a fost inima ta.

Utopia ta, ceva mai modestă, a fost paradisul.

L-ai făcut pe furiș, cu inima grea (inima ta – utopia mea), și când a fost gata ne-ai aruncat în el cum arunci în lac un sac de plastic, bine legat la gură, plin cu cățeluși abia născuți.

Și ți-ai astupat urechile cu palmele tale luminoase, să nu ne auzi scâncind.

Și ți-ai pus teologii să scrie, cu palmele lor luminoase, că nu există paradis pentru câini & pisici.

Ce nevoie am eu de un paradis fără câini & pisici?

Dracul are nevoie de el. Ar fi ca un paradis fără copii.

Fie îți iei palmele de pe urechi, fie ne lași să ne aducem câinii & pisicile în paradisul tău de inimă rea.

Știu ce vei spune: că și în inima mea am aruncat saci bine legați la gură, cu cățeluși & pisicuțe înecându-se neîncetat.

Că și eu mi-am pus palmele luminoase pe urechile inimii, ca să nu mai aud scâncetul lor înnebunit de teroare.

Că și eu notez, înnebunit de spaimă ca teologii, că nu există în inima mea paradis pentru câinele care sunt.

Și ai perfectă dreptate. Sunt ca tine. Eu am fost utopia ta.

Și numai gândul ăsta ar trebui să te facă să te uiți înnebunit de teroare în sus – și să vezi sacul de plastic, bine legat la gură. 

 

Sigur că frumusețea e o acuzație – și la adresa Ta care ai creat-o, și la adresa mea care o simt. Fiindcă, la cum arată lumea, la ce cantități de rău există în ea, de ce a fost nevoie să o complici injectând deopotrivă atâtea cantități de frumusețe? De ce nu ne-ai lăsat opțiunea simplă & igienică de a o putea detesta fără rest, fără complicații, fără nuanțe? De ce a fost nevoie să existe atâta frumusețe într-o lume în care există atâta sinucidere? Simpla posibilitate a frumuseții într-o astfel de lume e acuzația cea mai dură împotriva Ta.

Și, prin ricoșeu, e acuzația cea mai dură împotriva noastră: cu ce drept poate specia asta capabilă de atâta rău să resimtă atâta frumusețe? Cum de ne îngăduim dreptul moral de a simți frumusețea în vreme ce ne bălăcim în atâta sânge?

Iar faptul că poezia ne ține nervul reactiv la frumusețe – firește că-i cea mai dură acuzație împotriva ei.

Și, de fapt, e chiar mai rău de atât: poezia însăși e Acuzația.

(Dintr-un volum în curs de apariție.)

Citiți și Meștere necruțător de blând