Scopul poate conține intrinsec sau, mai exact, poate implica cu necesitate anumite mijloace.  Un anume ”ceva” depinde de un ”cum”. Mi-a fost mereu limpede că e destul de simplu să obțin printr-un tip de strategie ceea ce aspir să se întâmple de la sine, firesc, simplu…  dar ce vreau de fapt să obțin e participarea benevolă și entuziastă a altuia la un proiect, dacă îl dresez sau îl conving să participe nu îmi mai ating țelul, pentru că ținteam nu atât implicarea *(în orice condiții), cât patosul lui. Asta e marea eroare a utilitarismului. Nu vrem doar ceva, ci și cumva.  De multe ori obiectivul nu are consistență materială și obiectuală, e ceva mai mult de atât, e o întreagă ”stare de lucruri” care nu poate fi atinsă pe orice cale.

invisibleotherness: Noe Sendas

Am tot avut polemici cu diverși specialiști în umanioare legate de  ideea de largă circulație actuală potrivit căreia totul se obține prin negociere, că nu există relații perfecte și potriviri ”naturale”.
Ei bine, mie, viața mi-a dovedit exact contrariul. Nu există decât potriviri perfecte sau nimic.  Singurele chestiuni funcționale se întâmplă de la sine. Utilitarismul nu ajută decât la fabricarea unei iluzii a reușitei, e o păcăleală. Da, poți obține prin condiționare ceea ce îți dorești să obții prin bunăvoința hazardului, spontan și liber, dar oare mai e același ceva? Poți obține prin autosubvenție ceea ce vrei să primești în dar… dar mai e același efect?

Esența dorinței e ca lucrurile să se întâmple într-o anumită formă. Dacă se schimbă ea, se modifică și fondul. Sigur că poți obține orice, dar nu în condițiile râvnite, or tocmai aceste condiții fac muzica.

Negocierile sunt forme de ostilitate, în fond, ele ajută la evitarea unor dezastre sociale, la amortizarea unor conflicte, la oprirea unor războaie. În lucrurile importante nici o politică de compromis nu ține pe termen lung, iar în cele care implică plăcerea și împlinirea, fericirea, e chiar absurd recursul la negociere. Fericirea e o valoare absolută, nu se negociază, ea se întâmplă dacă și numai dacă…

cc75bafcdda9c9430822098981009a4f

Marii consilieri realaționali cu best selleruri ori le învață pe femei să îi vâneze pe bărbați  ca pe trofee și să îi controleze ca pe animale de companie (dar unde mai e plăcerea dacă totul e sub control și nu e nimic imprevizibil și viu și copleșitor?) ori îi învață pe bărbați să le dreseze pe femei să se muleze după dorințele lor și să își ajusteze felul de a fi după chipul și asemănarea lor. Nimic real, nimic în doi, nimic care să aibă legătură propriuzis cu comunicarea, cu ideea de parteneriat, de complementaritate.

Și de ce, mă rog, un tip atractiv/decorativ care nu știe el să se poarte ar fi un trofeu?

Din scrierile celebrilor consilieri nu rezultă ce face ipochimenul pentru a-i capta și stârni femeii dorința. Și nici invers.

Ce fel de pervers și de ciudat și-ar dori o femeie care nu îi provoacă nici o plăcere și nu îi oferă nimic, nu face nimic pentru el? Pragmatic vorbind?

O relație sănătoasă e una între două ființe umane, cu voințe distincte, cu feluri de a fi complementare, cu dorințe proprii, cu nevoi, nu una care din start e concepută ca fiind între o ființă umană hotărâtă (care știe ce vrea) și o pseudo-ființă, semi-obiect (oricât de prețios ar fi acesta).

Pragmatismul, când ajunge la acest grad de malignitate, tinde să obiectifice chestiuni care sunt, în realitate, procese dinamice sau relații între conștiințe. Celălalt nu e un ”țel” sau un obiectiv, nu e ceva, e cineva. Tocmai pragmatismul distruge comunicarea și șanșa unei legături autentice între oameni, bucuria descoperirii, mirarea, surpriza, plăcerea de a fi împreună.  Și nu, evident că nu există vorbe magice sau comportamente magice care să cucerească ”orice” bărbat sau femeie.  Lucrurile variază în funcție de experiența de viață, de nivelul de conștiință, de gradul de inițiere culturală și intelectuală, de structura sensibilă a fiecăruia.

 

Le Nouveau Monde selon Musefraisedesbois

Utilitarismul aplicat în context relațional eludează tocmai ființa celuilalt, faptul că nu e ”un lucru” de râvnit, ci un subiect uman.