Grăbește-te încet, lumea nu se sfârșește azi și în niciun caz nu se sfârșește când vrem noi! Sau mai pune și tu grijile la spate, cum ar fi zis buna mea, că nu ești tu buricul pământului și nici nu stă lumea-n loc dacă tu ieși din ea. Zic și eu, ia mai pune mersul pe pauză și mai zboară din când în când!

Teoretic, n-ai cum, evident! Totuși, în afară de varianta #wizz, cea mai accesibilă pentru noi, vâslașii, se mai poate zbura și cu gândul. Da, de asta sunt convinsă că fiecare dintre noi o facem conștient sau nu. Dar e păcat s-o facem doar așa! Dumnezeu știe de ce n-am fost concepuți să ne crească și aripi. O fi fost bine, rău, habar n-am… Eu mă gândesc însă că, în mod cert aripile vin la pachet cu două alte însușiri: cioc sau trup de înger. Ca să ai calitatea de înger, nu e străin pentru nimeni, cam cum ar trebui să fim. Așa că, la o scurtă analiză, cât să priceapă tot omul de la preșcolar la bunic, fantasmagoric vorbind, ar fi trebuit să fim invizibili în primul rând, că așa ni-i închipuim pe îngeri, ca pe niște ființe pe care nu le vedem neapărat, dar știm că sunt acolo.

Așa nu pot fi decât cei care ne iubesc și încă ne dovedesc asta sau cei care ne iubesc dar nu mai sunt lângă noi la nivel tactil, ci într-o altă dimensiune de unde ne veghează.  Apoi, cred că dacă am fi avut și aripi și cioc, precum păsările, vă dați seama cum ne-am fi dat în cap unii altora, ca să nu mai spun despre cât rahat ar fi fost peste tot, nu că acum n-ar fi, numai că atunci am fi făcut-o nu doar pe statui ci și în capul unora și altora, deci la propriu și la vedere. Să-l lăsăm pe Dumnezeu să facă oameni, până una alta, prin mame și să ne încredem în lucrarea lui. Iar pe îngeri, să-i rugăm să ne vegheze în continuare și să le mulțumim zilnic, pentru că unii, zău, sunt epuizați rău, rupți în coate cum ar veni, de câtă grijă ne poartă.

Noi să încercăm să fim îngerii fără aripi pentru apropiații noștri și nu numai. Nu poți face pe bunul samaritean pentru toți, să fim onești. În schimb poți încerca să nu faci pe ignorantul atunci când ți se cere ceva anume de către oricine și poți oferi.

Să revenim la zbor. Zborul cu pasărea cu aripile din metal. Chiar dacă la prima vedere, dă multora dintre noi dureri de cap, în fapt, face mult bine la căpuț. Fiindcă avion cu motor du-mă și pe mine-n zbor, este refrenul e care l-am cântat cam toți și care ne-a marcat tuturor copilăria și cred că ar fi păcat ca măcar o dată în viață, să nu ducem visul ăsta la nivelul următor, adică la împlinirea lui. Pentru unii, zborul cu avionul înseamnă naveta casă- serviciu, dar pentru alții, poate să însemne o primă dată în viață și poate singura oportunitate. Nu mă refer la un zbor ca la o ultimă dată, exclus.

Această situație intră în categoria sfârșitul lumii pe care nu-l putem controla. Da! Oamenii nu trebuie să treacă neapărat prin calamități naturale ca să se sfârșească. Pentru cineva care și-a pierdut pe cineva drag, oare, nu-i sfârșitul lumii? Este. O dată în viață trebuie să zbori cu pasărea din metal. Fiindcă te poate duce dincolo de nori, efectiv, poate să te ducă în locuri fascinante, mirobolante, în care poți să te întorci, măcar cu mintea, de câte ori vrei, atât cât poți să ai mintea întreagă cât să-ți reamintești. Fiindcă amintirile cu momentele minunate din viața noastră, reprezintă combustibilul omului pentru un mâine nepromis, dar către care cutezăm să credem că-l apucăm, în fiecare seară când ne întindem în pat.

Ce fac mâine? Aia, aia și aialaltă… Nu? Nu mai contează retrospectiva zilei încă nesfârșite și nici slava pe care uităm s-o dăm, pentru toate pe care le-am săvârșit. Uităm să facem asta, din păcate. Nu mă rog, la ce să mă tot rog… Aveți dreptate! Fiindcă a mulțumi pentru ziua care ne-a fost dată, nu este nimic altceva decât rugăciunea. Și în zi de azi sunt tot mai puțini spre deloc cei care-și mai spun rugăciunea, fiindcă gândurile noastre sunt deja la ce am de făcut mâine. Suntem direct cu stresul la nas, încă de dinainte să ajungem la ziua aia de mâine… ne preocupăm în avans că n-o să ne ajungă timpul să le facem pe toate, nici banii n-o să ne ajungă la câte sunt de rezolvat și deja suntem ambalați ca o mașină care deși parcată în garaj, e turată la refuz.

Cum să te odihnești, cum să fii pozitiv, cum să ai timp să fii tandru, cum să ții în brațe, cum să ai dispoziție să-i asculți pe cei dragi și să iei seama la nevoile lor, când toate gândurile acestea fac horă-n capul tău?! Mai nasol este că oricât te-ai frământa, tot nu găsești atunci și pe loc rezolvarea la absolut niciuna dintre problemele care-ți dau târcoale. Te încarci negativ, ba le mai strici și celorlalți feng-shui -ul. Iar de vacanță și avioane, în niciun caz nu mai e loc în mintea ta. Și oricum e scump, stai șapte zile în răsfăț și când te gândești că mai bine zugrăvești și pui faianță de banii ăia și îți faci și  rate la o mașină de-aia tare, cu mulți cai putere cu care mergi la mall să vadă vecinii că ai cu ce, chiar dacă îți cumperi două baxuri de hârtie igienică. Apoi, dacă te chinui în doi și nu singur, vă luați ca doi oameni economi niște semințe și țigări stați geană pe vecinii de alături, care iar se duc în vacanță… Trag două trolere după ei, ca săracii!

Apoi, la scurt timp, îi vezi că iar se duc  într-o altă vacanță pentru un weekend prelungit. Ei își permit să meargă dragă, că n-au mașină, se deplasează cu bicicletele, amărâții, și se plimbă pe jos, de mână… Se îmbracă ponosit, dar râd mereu, de câte ori îi vezi. Nu merg să mănânce la restaurantul din colț, fiindcă că ea gătește, de te și enervează cu fel și fel de mirosuri care te fac să te ridici și să mergi cu nasu’ la geam… Nu fumează niciunul dintre ei și încă mai joacă seara rummy cu altă pereche, ce oameni depășiți și atunci se aud și râsete și cum se ciocnesc paharele cu vin primit de la țară, nu la butelie de-aia scumpă, iar din boxe răsună  acorduri învechite din chitara lui Jack Savoretti, nu știu ei de cikalacaceacacea. N-au nici rate la bancă, că au două camere amărâte, nu ca noi casă cu etaj, de-aia ei tot pleacă prin vacanțe. Pff, ce oameni, ce-i pe ei e și-n dulap! N-au ochelari cu brandu’ la vedere, da’ se duc la mare cu trenu’. Oh, vai de capu lor! Asta este diferența dintre simplu și complicat. Viața este simplă, noi o complicăm. Sigur că ați auzit expresia decât cu dracul în castel, mai bine cu prințul în pădure, sau decât să plângi într-o dacie, mai bine plângi într-un mercedes. Alegerile ne aparțin, nu vine nimeni nici să aleagă mai bine pentru noi decât noi și nici să trăiască în locul nostru. Alegerile fac diferența dintre a vrea și a nu face nimic sau a vrea și a găsi soluții.

Apoi, acasă când ajungi, intră pe ușă fără problemele de la serviciu, oricât de grele ar fi ele. Acasă te întorci ca la niciun alt loc de pe pământ. Cuib, refugiu, iubire, altar,  așa să-ți fie casa. Aia oricât de mică ar fi chiar și închiriată, numai să fie dătătoare de căldură… sigur că și kilocaloria este importantă, însă sufletul ți se încălzește numai lângă alt suflet și asta este vital pentru o viață de om. Nu poți dormi decât într-un singur pat, oricâte proprietăți ai avea, culmea! Fă-ți patul confortabil și dăruiește-ți odihna de care ai nevoie. Nimeni nu se poate odihni în locul tău, din păcate. Umblă și o vorbă, cum că, dacă dormi prost, n-ai cum să te trezești deștept! Nu ai voie să dormi prost, așadar. Fă-ți culcușul confortabil, numai de tine depinde asta. Curăță ce e de curățat în mintea ta și în inima ta. Acolo să-ți consumi energia, acolo luptă să-ți readu-ți pacea. Zidurile nu țin de cald sufletului, oricât de izolate ar fi ele.

Ce voiam de fapt să spun este că și gândurile te pot purta în zbor, oriunde, dar este păcat să nu-ți prioritizezi acțiunile din viața ta care te fac cu adevărat fericit. Odihna la momentul potrivit, căldură pentru suflet și momente trăite din plin alături de cei dragi ca să ai ce povesti nepoților atunci când poate, picioarele nu te mai ascultă și nu te mai duc… Pentru un om chibzuit, cerebral și întreg fizic, nu există nu pot, din punctul meu de vedere. Există doar alegeri proaste și există doar prost însoțit, de persoane nepotrivite, toxice. În rest, puținul de care dispunem se dovedește a fi de cele mai multe ori, destulul de care avem nevoie. Vă doresc destul!

Pune mersul pe pauză și zboară

Într-un timp din colțul meu

Mi-am permis o aroganță

L-am chemat pe Dumnezeu

La taclale despre viață.

L-am chemat, impropriu spus

Era deja demult cu mine.

Peste tot e, nu dar sus

Si-i veșnic amânat pe mâine!

Mi-am pus pe liber Îngerașul

Și-am rămas noi la povești:

EL, Tatăl și eu, copilașul

Și despre sfinte și lumești.

Eram pornită să mă plâng

De ce-mi lipsește, ce mă doare…

Dar m-a pătruns năvalnic gând

Și-acum vreau doar să-I cer iertare!

Vezi, Doamne, TU mă știi prea bine.

Știi tot ce sunt, tot ce gândesc.

Și-acum, că stai aici cu mine,

Nu pot decât să-ți mulțumesc!

Privind spre mine și prin mine

Tăcând, Tatăl, așa mi-a spus:

Să ai încredere în tine!

Hai, zboară-acuma! Și s-a dus.

În câțiva pași de poți să-i numeri,

Apuc oglinda. Așa ceva…!

Aveam aripi crescute-n umeri,

Cu care chiar puteam zbura!

De-atunci, tot zbor prin viața-mi toată,

Mi-am activat zborul din mine.

Nu-l dau pe-ACUM, pe-un ALTĂDATĂ

Și nici un AZI, nu-l dau pe-un MÂINE!

Și zbor!