Cea mai frumoasă definiție a prieteniei, din punctul meu de vedere, a apărut în Grecia Antică, acolo unde Aristotel spunea că „prietenia înseamnă un suflet în două trupuri; o inimă în două suflete.“ Cu aleasă măiestrie sunt alăturate cuvinte simple în această celebră definiție și pentru mulți dintre oameni, întregul, esența, devine greu de înțeles.
Se spune că un prieten este ca vinul: cu cât este mai vechi, cu atât este mai bun – și culmea, spre rușinea mea, eu nu știu să apreciez un vin, oricum ar fi el, bun sau mai puțin bun. Și chiar dacă în varii situații această sintagmă se dovedește a fi adevărată, se cuvine să spun că în foarte multe dintre ele regula nu se aplică; în general, atunci când unul dintre prieteni cunoaște necazul și suferința. Nu știu să apreciez un vin bun, însă știu să apreciez un prieten adevărat.
Din nefericire sau poate din fericire, nu pot să scriu din cărți, din povești sau din filme. Scriu doar din sufletul trecut prin realitatea care se așterne liniștită și împăcată pe o foaie de hârtie îngălbenită de vreme… sau într-un document word, așa cum cer timpurile acestea.
Citiți și O prietenie inedită
Probabil că prea mulți dintre noi am pierdut prieteni, într-un fel sau altul și cu certitudine orice pierdere se soldează cu o suferință. Unii suferim mai mult, alții mai puțin, alții poate deloc. Însă cei care au deplâns pierderea unei bucăți din sufletul lor, cu siguranță știu despre ce vorbesc.
Este lesne de înțeles că nu putem fi prieteni cu oricine, nu ne simțim bine în prezența oricui, nu rezonăm cu orice tip de persoană și personalitate. Însă cei cu care suntem complementari devin – vrem nu vrem – parte din noi. Și vâltoarea acesta minunată și pe alocuri hidoasă numită viață, ne poartă pe cărări neumblate și greu accesibile, presărate, ca în basme, cu tot felul de pericole iminente.
Apar situații-problemă care ne transformă, care ne trântesc la pământ și ne mărunțesc – ca într-un blender setat la viteză maximă – fiecare simțământ, fiecare crez, fiecare atom al sufletului năucit și atunci…avem nevoie de ei; de prietenii noștri. Și nu tânjim după prezența lor pentru ca ei să ne plângă de milă, ci pentru că atunci avem nevoie să simțim că nu suntem singuri.
Uneori, pentru a ne readuce cu picioarele pe pământ, ei sunt cei care țin piept tuturor furiilor noastre, tuturor frustrărilor și ieșirilor nervoase care devin viscerale în momentele acelea critice, plâng cot la cot cu noi și apoi ne scutură bine de tot, motivându-ne să privim înainte și să ne ridicăm. Să continuăm. Să ne luptăm. Să trăim.
Mai există și categoria celor care ne blamează, care mereu s-au regăsit într-o veritabilă competiție cu noi și cumva simt o satisfacție în contradictoriu cu suferința noastră și categoria celor care pur și simplu…dispar. Aceștia din urmă…probabil că nu ne-au fost prieteni niciodată. În mod cert au fost doar niște simpli trecători prin viața noastră, motivați de anumite nevoi și în final niște lecții dureroase pentru cei care suntem mai sensibili.
Însă până când înțelegem lecția, suferim. Tânjim după prezența lor și ne întrebăm mereu unde am greșit. Asta ne face oameni. Emoțiile, sentimentele, plânsul…ne fac oameni. Și ne fac să înțelegem că atâta timp cât noi i-am acceptat, i-am iubit, i-am așteptat, pierderea este numai și numai a lor. Timpul ne arată în final că putem și fără ei. Însă vidul rămâne și din când în când ne doare.
Arta de a trăi fain într-o lume rea (podcast)
Și mai sunt cei de care ne îndepărteză anumite circumstanțe de care nu suntem noi răspunzători…pur și simplu se întâmplă. Dacă îi purtăm cu adevărat în suflet, aceștia nu vor dispărea niciodată. Îi vom privi de fiecare dată cu bucurie și ne va ferici fiecare reușită a lor, fiecare intersectare cu ei, fiecare semn pe care îl primim de la ei. Prietenia platonică la care visăm dar pe care nu o putem avea, care însă există într-o formă aparte și care ne face fericiți.
Iar cei care rămân, indiferent de situație, sunt sufletele despre care ne vorbea Aristotel. Sunt cei care ne iubesc oricât de prăpădiți am fi, oricât de huiduiți am fi, oricât de frumoși sau de urâți am fi…oricât de amărâți, oricât de decăzuți…oricum.
Pentru că în final, ce ar fi acestă piesă magistrală de teatru fără acești actori indispensabili, care prin jocul lor, oricum ar fi el, ne conturează și ne umplu viața toată?
“Indispensabile în noi, sunt agonii și sentimente
Căci fără ele am fi goi, erori umane elocvente.
Dar cum ar fi, în toate-acestea, să fii mereu de unul singur
Lipsit de-acele brațe care, oricum ai fi, te țin cu tremur?
Cum ar fi să n-avem prieteni, cea mai frumoasă bogăție?
Caci fără ei, lumea frumoasă n-ar fi decât o reverie.
Cum să nu simți cum bucuria sau plânsetul ce te îneacă
Sunt resimțite-n unison, de cei ce-ți umplu viața toată?”
(Cristina Horotan, DI+AGNOSTICA, G.A.B.I, Edit. Academia Româno-Australiană, Sibiu, 2021 )
