Călărețul dezarma(n)t
”Iar barda din stânga-i ajunge la cer/ Și vodă-i un munte.” – G. Coșbuc
Turistul care se nimerește să ajungă în Piața Mihai Viteazul din Cluj nu are cum să nu vadă figura impunătoare a voievodului român, călare pe bidiviul său. Cu o mână ține teaca sabiei atârnate la brâu, iar cu cealaltă, hățurile. Dar… stai puțin! Nu ar fi trebuit ca viteazul nostru să țină în mână o bardă sau un fel de buzdugan? Că doară așa este el reprezentat în pozele pe care, noi, românii, ne-am obișnuit să le vedem încă din școala primară. Ei bine există o explicație a acestei abateri de la norma iconografică.
Inițial, figura cinstitului domnitor avea un braț ridicat, așa cum se cuvine, numai că… împrejurările vitrege ulterioare i-au pregătit o altă soartă. Spus mai pe șleau, eroul a fost silit să și-l coboare din cauza lui… Ceaușescu! După cum se poate lesne observa, toate piețele Clujului au în mijlocul lor, sau pe una din laturi, o biserică. Ori, când dictatorul ținea un discurs într-un loc deschis, unde mulțimea trebuia să-l aplaude, era de neconceput ca piața respectivă să fie vegheată de un turn sau o cupolă împodobită cu cruce. Alergia sa față de astfel de lăcașuri sfinte era binecunoscută. Singurul loc deschis din Cluj, unde nu există biserică era Piața Mihai Viteazul. În consecință, aici era amplasamentul potrivit unde vorbitorul își putea pune în valoare arta oratorică. De n-ar fi fost… figura călare a lui vodă! Cu brațul său ridicat spre cer, acesta părea că amenință să-i zdrobească măselele celui cocoțat pe tribuna din fața lui, chiar dacă distanța dintre cei doi protagoniști urma să fie de câteva sute de metri. Și atunci… ce era de făcut !?
Să fie demolată statuia din pricina președintelui megaloman ?… nu era o soluție. Să se dea jos statuia și să fie ținută ascunsă pe întreaga perioadă a vizitei pentru ca, după trecerea urgiei, să fie pusă iarăși pe soclu ?… nu era nici asta o idee prea bună. Mai-marii orașului s-au gândit atunci că, cel mai bine ar fi să mai atenueze câta din fala personajului istoric întru stâmpărul sufletesc al vajnicului luptător aflat în viață. Practic, aceasta însemna să-i fie retezat brațul amenințător, care i-ar fi putut stârni angoase lui Ceaușescu, dar să fie totuși păstrat, pentru ca nu care cumva privitorii să creadă că unificatorul Țărilor Române ar fi făcut această ispravă cu degetele unei singure mâini. Așa se face că brațul buclucaș fu coborât și așezat cuminte în poziția în care a rămas până în ziua de astăzi.
Cei care vor să vadă rezultatul, îl pot verifica la fața locului. Iar cei care se îndoiesc de veridicitatea istorioarei mele, ei bine, acelora le pot spune doar că, de n-ar fi nu s-ar povesti.

Tea time

Ceaiul finlandez
Pe la 1800 exista, undeva în codrii Finlandei, un sătuleţ ce se chema Koporje. De la o vreme, oamenii de prin partea locului s-au pus să taie copacii ca să cultive mjölkört 😊 chamaenérion augustifólium). Planta respectivă are nişte flori roz-violacee şi creşte în locuri expuse la soare, prin şanţuri ori printre şinele de cale ferată. Din cauza asta se mai numeşte şi trandafirul ceferiștilor. Dar nu pentru florile ei frumoase ori pentru că vacile sătenilor ar fi dat lapte mai bun s-au apucat ei să taie pădurea, ci din cu totul alt motiv.
O firmă de ceai din Moscova a descoperit că din frunzele plantei localnicii preparau un ceai cu gust excelent. Agenţii firmei au socotit că vor scoate un profit serios dacă vor comercializa acele frunze sub numele de ceai chinezesc veritabil, un produs de lux pe vremea aceea. Zis şi făcut. Afaceriştii s-au înţeles cu sătenii iar aceştia s-au pus pe treabă.
Ani la rând au strâns locuitorii satului Koporje frunze de mjöklört. Le-au pus la uscat după care le-au vândut negustorilor ruşi care, la rândul lor, le-au dozat ca pe praful de cocaină, le-au pus etichetă falsă apoi le-au vândut mai departe.
E uşor de imaginat scandalul produs după ce înşelătoria a fost descoperită. Unul din efectele secundare ale tărăşeniei a fost acela că numele anonimei localităţi din Finlanda a devenit celebru. Un altul poate că a fost obiceiul de a pune în vânzare produse contrafăcute, obicei răspândit și păstrat până în ziua de astăzi.
Pilda celor două lacuri
Statul Israel are două mari ape interioare: lacul Galileea și Marea Moartă. Primul nu este foarte întins. Are doar 21 de kilometri lungime și vreo 13 lățime, dar este plin de viață. Lacul este foarte important pentru Israel, constituind cel mai important rezervor de apă dulce al țării. Este sursa care asigură irigarea zonelor aride din sud-vest. Locuitorii din apropierea lui își câștigă traiul din pescuit; inclusiv din prinderea acelui pește numit petrus (tilapia) – o delicatețe pe masa multor restaurante. Cine știe mai multe, poate completa (ori mă poate corecta).
Între Marea Galileii și Marea Moartă curge râul Iordan. În aceasta din urmă nu există viață. Din cauza conținutului mare de sare din apa ei, niciun fel de plantă sau de animal nu supraviețuiește acolo. Cine intră să se scalde, are senzația de înțepături în ochi provocată de concentrația mare a sărurilor și mineralelor din apă. Diferența dintre aceste două mări are cauze fizice, bineînțeles, dar eu găsesc că îi poate fi atribuită și una de natură… morală (poate chiar poetică).
Marea Galileii nu reține apa provenită de la ploi și de la diverse cursuri de apă. Din surplusul ei, dă naștere unui râu! Apei primite îi corespunde apa dăruită. Marea Moartă, în schimb, nu are nicio ieșire. În afară de cea evaporată, păstrează toată apa adusă spre ea de râul Iordan. Pornind de la această diferență obiectivă se poate formula observația că lacul care se revarsă, întreținând viața, este el însuși plin de viață; cel care, în schimb, reține totul doar pentru sine ajunge să fie lipsit de viață.
Citiți și alte povești, AICI.