Mihail Medrea

Dacă nu iei o hotărâre, te ia hotărârea pe tine. Acestea fiind zise, plecă de acasă. Nu spre cafeneaua artiştilor, ca de obicei. Dar unde să meargă? Ce să facă? Crezuse că e destul să se desprindă de familie pentru ca instantaneu să-i vină şi ideea salvatoare. Aşa nu se mai putea. Simţea că-i trece viaţa precum nisipul printre degete.

Ar fi trebuit să poarte o discuţie definitorie cu Lăcrimioara. La ce bun? Avea o soţie model: harnică, modestă şi supusă. Nu-i făcea reproşuri când venea beat acasă, îl îngrijea cu devotament când i se făcea rău, nu-i cerea bani, ţinând casa din salariul ei şi din ce primea de la părinţi – care locuiau pe aceeaşi stradă –, avea grija copiilor şi a gospodăriei. Era foarte credincioasă. Şi-i purta frică mai ceva decât Celui de Sus. Cine nu şi-ar fi dorit o asemenea soţie? El însuşi. I se făcuse lehamite. Se plictisise de moarte în cei şase ani de căsnicie. L-ar fi reconfortat o ceartă zdravănă, neaoşă, cu înjurături şi ţipete, cu ghionţi şi buşituri, cu veselă spartă şi uşi trântite de să zboare tablourile din rame şi ferestrele din balamale. Nici vorbă de aşa ceva. Lăcrimioara îi suporta supusă măgăriile şi nu se plângea părinţilor de chiolhanurile şi infidelităţile lui, nici nu-l bârfea cu vecinele, cum ar face orice nevastă normală. Nu crâcnea nici când îi mai întorcea câte un dos de palmă, aşa, din năduf existenţial. Îl privea doar – cu milă.

Privirea ei era oglinda – deformantă – a vieţii lui. Se considera un neînţeles; un mare poet, nerecunoscut ca atare din pricina invidiei confraţilor şi a micimii lor intelectuale. Şi-apoi, vremurile erau potrivnice artei. De glorie se bucurau cântăreţii, actorii de film, fotbaliştii. Semizeii contemporani. Or, el era ,,poetul”, verigă-cheie prin care Orfeu îşi perpetua, enigmatic, destinul ingrat.

Începu să plouă. Zgribulit, intră în primul bar ivit în cale. Comandă o votcă dublă şi o cafea, neapărat fierbinte şi fără zahăr. Se aşeză la o măsuţă, într-un ungher.

După câteva înghiţituri, altfel îi curgea sângele prin vine. Scoase din geantă un teanc de coli şi un pix. Începu să scrie. Îi era de-ajuns să se aşeze la masă, având la îndemână hârtie şi un pix, că ideile îi veneau instantaneu. Scria poezii, în flux continuu, ore în şir. Cu condiţia să nu-l întrerupă nimeni. Dacă se întâmpla una ca asta, reacţiona în funcţie de persoana cu pricina.

Pe Lăcrimioara o bruftuia, dar copiilor le dădea bani pentru dulciuri. Când nu avea, cerea de la nevastă-sa. Dacă se afla la cafeneaua artiştilor, fie se răstea la intrus, fie îl amenda, punându-l să-i aducă o votcă.

Uneori, când i se termina muniţia (hârtia sau pasta de pix), ideile se stingeau. Atunci, oprea la masa lui pe fitecine, de i se părea o figură interesantă. Dacă nu, trecea la alte mese, intra în vorbă, încerca să le impresioneze pe necunoscute, frumuseţi de pripas, declamând din producţia-i abundentă. Era tolerat, fiindcă devenea risipitor când i se cânta în strună: oferea în dreapta şi în stânga pahare cu votcă, ceşti cu cafea ori volumele sale de versuri, cu dedicaţii flamboiante.

L-am văzut nu de mult pe „poiet“, la cafeneaua artiştilor, mi-a spus deunăzi Ilie R. Stătea la masă, singur şi încrâncenat. Citea dintr-un volum de Mircea Cărtărescu. Mi-a făcut semn să mă aşez lângă el şi mi-a zis: uite ce prostii scrie ăsta! Habar n-are de poezie. A luat pixul şi a început să facă observaţii pe text, să sublinieze versurile ,,acceptabile”, să le şteargă pe cele ,,catastrofale”, înlocuindu-le cu altele, ale sale, ilizibile. Întorcea filele la întâmplare, vorbind fără şir. Aproape toate paginile erau mâzgălite.

A fi poet nu-i destul; trebuie să mai fii şi sătul. Adică nu ghiftuit, ci în sensul acut, al sfâşietoarei concluzii că viaţa e o troacă de porci. Dintre care eşti cel dintâi. Un dezgust de sine pe măsura convingerii că eşti un ,,ales”, că eşti predestinat – un poet dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă – şi că, din cauza prea multelor concesii pe care le-ai făcut contingentului, te risipeşti.

Nu aceasta îţi este calea. Tu eşti unic şi irepetabil. Cei din preajmă sunt un balast. Atârnă de tine, te sufocă, îţi frâng zborul ideatic. Iar pe tine te cheamă păduri nepătrunse, zări nemărginite, munţi de gânduri şi mări de patimi, tălăzuind titanice idei în apusul solemn, mineral.

Avea nevoie de aer, de spaţiu, de necontenire.

Extaziat, ,,poietul” ieşi din bar şi se pierdu în umezeala nopţii. Rătăcea pe străzi, abstract şi trufaş, plăsmuind incantaţii sieşi.

foto sursa

Citește și „Alesul”