EMIL BRUMARU, UN POET CARE TRĂIEȘTE LA ÎNĂLȚIMEA MARELUI SĂU DESTIN

     Au trecut ceva ani de când „fredonam”, studente la filo, un  „Cântec” în care ,,Fecioarele se-mpleticeau în gene / motanii se frecau de damigene / și ne era la toți atât de lene…” eram , desigur, îndrăgostite, toate, de EMIL BRUMARU, poetul în vogă al anilor 70, și de atunci încoace, la fel! Anii aceia… ani oarecum încă buni pentru viață, buni pentru scris, pentru poezie, înainte de punctul culminant al terorii, ani în care Poezia avea uriașa moștenire recentă a lui Arghezi și Blaga, apăruse „Singur printre poeți”, Marin Sorescu, ani în care citeam Cezar Ivănescu, și „Rodul” lui, ani cu poezia lui Nichita Stănescu, care ajunsese de la „Sensul iubirii ” și „O viziune a sentimentelor”, la „În dulcele stil clasic”; citeam, în aceeași perioadă, Adrian Păunescu, de la „Ultrasentimente”, 1965,  la Lumea ca lume”, (1973), îl știam bine și pe Mircea Dinescu, cu „Invocație nimănui”, 1971, nu apăruseră încă „La dispoziția dumneavoastră” și celelalte.
        În acest context, în 1970, între coloanele literaturii române, se remarcă EMIL BRUMARU, cu primul său volum de „VERSURI”, Editura Albatros. Apăruse medicul-poet Emil Brumaru, și odată cu el, altă poezie a unei voci ce avea să ne conducă într-un spațiu metafizic original, el fiind Poetul care descoperă sufletul omului modern în imagini simple, dar surprinzătoare, cu umor de cele mai multe ori, dar și cu spirit tragic alteori. Enumerăm doar câteva titluri, punând în relief forța sa creatoare, imaginația, talentul scriitoricesc pe care l-a slujit întreaga viață, poetul nemaipracticând medicina, s-ar părea, după 1975: „Cântece naive”, „Dulapul îndrăgostit”, „Ruina unui samovar”, „Dintr-o scorbură de morcov”, adunate în „Opera poetică”, 2 volume, 2003 și 3 volume, ediția următoare, 2006. Să nu uităm de același 2016, cu AMINTIRI DIN RAI, premiat de USR. „Fluturii din pandișpan”, „Cerșetorul de cafea”, „Submarinul erotic”, „Infernala Comedie”, „Dumnezeu se uită la noi cu binoclul”, „Rezervația de îngeri”, pentru a cita doar o parte din opera marelui poet.

        Maestrul Emil Brumaru a publicat de curând un „Poem” în proză care ne-a atras atenția și asupra căruia ne oprim, încercând câteva considerații. Textul, al cărui conținut, structură, viziune și sensuri metaforice, îl plasează pe autor în linia filozofiei poetice actuale, cel puțin prin două trăsături definitorii: ambiguitate postmodernă și alteritate. 

Din arhiva personală (Facebook)

Textul:

Mi-am amintit! Coșmar matinal. Mă trezesc la 4,15, readorm, iar mă trezesc, tot așa de mai multe ori. Pînă ce apare coșmarul de serviciu! Sînt într-un spital mare, pacient cu o boală relativ ușoară. Merg și acasă din cînd în cînd. Mi se dă o rezervă. Îmi place o doctoriță cu fusta roșie, blondă, caut mereu să fiu în rezerva ei.Acum am o rezervă de lux. Vine și mama să mă vadă, apoi apare tata într-un palton impecabil, foarte elegant. Mama zice ceva. Tata aruncă enervat o pungă mare pe jos și pleacă furios. Mama pleacă și ea, nedumerită. Punga se sparge, curg bomboane dreptunghiulare, parcă și castane, e o vraiște pe covorul rezervei. Tocmai trece o delegație de engleji. Trece și doctorița cu fustă roșie , dar dispare.Mă gîndesc să renunț la medicină. Explic ce e cu dezordinea unei surori medicale. Mă dau jos din pat și caut să bag într-o pungă tot. Cînd termin constat că punga nu are fund și iar curge tot ce am strîns cu migală, chinuitor de greu. Pe pat văd poșeta albă a doctoriței simpatizate. E din piele fină, albă, cu șnururi aplicate, roșii. Știu că nu va mai veni. Aud delegația engleză vorbind la director. Ultima imagine e poșeta pe care o pun bine pe pat, era pe-o margine, să nu cadă și ea. Mă trezesc E, incredibil 7, 46. Fac mai multe cruci, deschid radioul de la cap, apoi televizorul: un accident de mașini, morți, oameni veniți acasă de sărbători. Cafea… Cînd fierb cafeaua fac iar cîteva cruci. Mă gîndesc: în camera aceea cu grămezi de cărți am domit un timp cu Tamara…ani de zile de fapt…Afară e o ceață s-o tai cu cuțitul… Și iar mă gîndesc, serios, că în camera mea există un duh rău… S-ar putea să fie chiar în cărțile aduse acolo, multe cu istorii ale diavolului, ale răului… altă explicație ar fi medicamentele luate de vreo 10 ani, ba chiar mai demult unele… cine știe ce combinații chimice… sau faptul că mănînc uneori seara fel de fel… Alte amănunte: 1) Taică-miu avea și pălărie. 2) Punga părea a fi o valiză diplomat cu mînerul pe lateral. 3) Doctorița blondă e micuță, gracilă, are fundul gogonat, manifest mișcător, nu-mi primește avansurile, ba chiar pare a mă disprețui cu un soi de milă profesională Nu am nici o șansă la curul ei agresiv, absolut remarcabil, la inima ei țîfnoasă, totuși își lasă poșeta pe patul meu, deci va reveni… 4) Mama e modest îmbrăcată, cînd pleacă pare a fi doar într-un combinezon alb, scurt, murdar. 5) Pe cît e taică-miu pus la șpiț, pe atît mama e mai lălîie și mai lejeră – dovada combinezonul vechi, mînjit, prăfuit…
cu luciul pierdut de atît purtat, milaneză tocită de scaune, paturi… și în rezervă stă pe un scaun, oarecum resemnată, în timp ce asistenta, infirmiera au halate apretate albe, albastre… 6) Englejii par mirați de debandada din rezerva mea. Nu știu engleza, nu le pot explica. 7) Am mai stat și în alte rezerve, mai sărăcăcioase, mereu urmărind unde lucrează doctorița și plasîndu-mă acolo. Pare a fi observat, dar e neutră, nu-i pasă… Acum, treaz, mă întreb de ce și-a lăsat poșeta în ultima rezervă, renunțînd să mă consulte, din cauza bomboanelor și a castanelor de pe covor. E o speranță că va reveni, totuși? Și de ce tata a fost atît de imperios iritat? Și de ce mama e sumar îmbrăcată într-o vizită la spital? Și, în fond, cine este acea doctoriță atrăgătoare, capricioasă? Și de ce, iarăși, mă gîndesc, în coșmar, să nu mai fac medicina? Nu mai sînt medic din 1975! Părinții sînt morți amîndoi de mult timp. Mama era în floarea frumuseții pe la 35 de ani. Eu aveam atunci 8 ani. Tot atunci am avut halucinația cu un cuțit strălucitor între fesele ei goale, cînd dormea pe burtă, pe care m-am dus să-l iau și nu era nimic… Mama nu s-a trezit, a dormit în continuare. Noaptea următoare an visat același cuțit sprijinit cu vîrful ascuțit de un fir lung de iarbă foarte verde, se legăna și nu cădea. Cred că e un vis foarte important, de asta îl țin mine de la 7-8 ani. În visul acela era multă lumină și prospețime, iar legănatul firului lung de iarbă ce sprijinea cuțitul mi se părea neverosimil de mlădios… de periculos; oricînd cuțitul putea să cadă sau să rupă firul de iarbă, dar asta nu s-a întîmplat.

În primul rând, imaginile-flash în propoziții scurte, uneori exclamative, dezvăluie fragmentarismul vieții omului modern, condiția umană supusă stressului, starea de neliniște ce dezvoltă coșmarul; existența se desfășoară în diviziuni minitemporale : „mă trezesc(…), readorm, iar mă trezesc, tot așa de mai multe ori”.  Odată cu visul ce devine coșmar, intrăm în ambiguități formale: nedumerirea mamei venită în vizită la spital, punga spartă din care curg bomboane, „parcă și castane”, apariția și dispariția doctoriței cu „fustă roșie”, ori apariția și dispariția în vis a unui cuțit, când într-un loc nepotrivit, când balansând pe firul de iarbă pe care nu-l taie, ca mesaj al visului, deci al subconștientului, venit din memoria copilului de opt, nouă ani, că un pericol ce pare iminent nu se va produce, totuși, că firul de iarbă ar putea fi, metaforic, propriul trup, iar lama ascuțită și strălucitoare, propria conștiință.
        Absurdul este o categorie estetică pe care poetul o inserează, creând o stare de spirit de tensiune ce augmentează în câmpul liric: a doua pungă în care încearcă în rezerva de spital să adune „deranjul”, este fără fund și totul se împrăștie din nou, inutil, iar munca aproape sisifică, fără finalitate, prefigurează angoasele omului modern pus în situații care-l constrîng și-i limitează, metaforic, spațiul de confort, finalmente libertatea de mișcare se estompează în ambiguități de profunzime: trăim în vis sau în realitate? Realitatea pare a intra în disoluție, „cu accident de mașină, morți”, dar și visul poate fi  sau deveni un coșmar. Gesturile noastre devin automatisme lipsite de sens, ne facem cruci la tot pasul, nu în actul creștinesc, ci, parcă, terorizați de ideea de a ne apăra „cineva”, nu se mai știe cine, credința se scurge în semne a căror încărcătură s-a pierdut în ambiguități existențiale, terorizante, când nu mai știm calea. Cafeaua trebuie să fiarbă, face parte din ritualul cotidian, ne umplem viața cu nimicuri fără sens și pierdem esențialul, căci „afară este ceață”, dar și în suflet. 
        În al doilea rând identificăm alteritatea eului liric,  Conștiința lirică cetranșează adevărurile, ceața interioară, eul și alter egoul apărut cine știe de unde, din duhul rău al unor cărți, din medicamente luate ani de zile, din alimente ingerate seara, nu se știe, planează și aici imprecizia, dar totul este analizat punctual, așa cum îl vedem pe omul zilelor noastre căutând explicații peste tot și negăsindu-le niciodată. Aflăm elemente în contrast, facem evaluări de situații, facem previziuni („își lasă poșeta, … deci va reveni”). Identificăm în constructia poetică, un „EU”  treaz, în stare de veghe și unul aflat în somn, alterități ale aceleiași  individualități aflate în ipostaze diferite, prilej pentru conștientul și subconștientul liric de a-și formula întrebări legate de propria existență, în încercarea de a afla dacă  sufletul său se va bucura / sau nu de iubire : „e o speranță că va reveni totuși?”, dacă va înțelege vreodată răceala dintre părinții săi, de acum deja plecați din această lume tristă, dacă, mai departe, va mai face profesia cea mai nobilă, medicina.

         Formularea unor suite de întrebări, cu revenire obsedantă asupra lor, imposibilitatea de a le soluționa, ambiguitățile situațiilor de viață, așa cum e ea trăită, fragmentarismul ipostazelor existențiale redate, în stare de veghe și vis, alteritatea sau percepția multiplă a eului, cel de acum, dar și cel de odinioară, din copilărie, toate îl plasează pe poetul Emil Brumaru, prin acest text, în postmodernism, la înălțimea marelui său destin de a acoperi o jumătate de secol, aflându-se mereu în actualitate!

        Poate prin formația sa profesională, intelectuală și culturală, poate prin moștenire genetică sau poate pur și simplu prin genialitatea sa, prin imensul său talent, Emil Brumaru reușește să scoată la iveală, în toată strălucirea sa de diamant, acel Întreg al ființei umane, eternul UNU,  sufletul nostru românesc! În versuri uneori cu rafinamentul simplității, dar cu profunzimi cuantice, alteori cu umor și spirit ludic, el sculptează în conștiința cititorilor săi specificul sufletului nostru, pus pe ghidușii, dar ferm și grav în relația sa cu lumea și cu sine însuși. 
        Pentru frumusețea lor divină, pentru tandrețea sufletului ce ni-l relevă, și pentru spiritul ludic, pentru farmecul viziunii, redăm din poeziile Maestrului EMIL BRUMARU, pe care îl felicităm, cu imensă prețuire și admirație de ZIUA DE NAȘTERE, 25 Decembrie, urându-i LA MULȚI ANI! Viață lungă în glorie și împlinire!

La mulți ani, Maestrului EMIL BRUMARU!

Citiți și Note pe marginea „Legilor nescrise”, de aceeași autoare: Florica Patan.