Cum te iubesc? Să-ncerc o-nşiruire.
Adânc şi larg şi-nalt, atât cât poate
Atinge al meu suflet când străbate
Spre graţie, spre tot, spre nesfârşire.

Şi te iubesc cu zilnica iubire,
În paşnic fel, în zori, pe scăpătate –
Şi slobod, cum te lupţi pentru dreptate,
Curat, aşa cum fugi de linguşire.

Şi te iubesc cu patima avută
În vechi dureri şi cu credinţa care
Părea, cu sfinţi copilăreşti, pierdută.

Şi te iubesc cu zâmbet, plâns, suflare,
Cu viaţa mea! – şi Domnul de-mi ajută
Te voi iubi în moarte şi mai tare.

Sonet XLIII, Elizabeth Barrett Browning

(traducere Maria Banuș)

Cât despre celebrul ei soţ, Robert Browning (n. 7 mai 1812 – d. 12 decembrie 1892) a fost un poet englez, dintre cei mai sensibili. Alături de Alfred Tennyson, a fost cea mai importantă personalitate a poeziei victoriene. Un posibil răspuns? Pentru că poezia rămâne, dincolo de epoci, curente literare sau orientări estetice, forma sublimă a emoţiei deghizată în cuvinte.

„Să-mi scapi?
Niciodată –
Iubire!
Cât timp tu eşti tu şi eu sunt eu,
Şi lumea ne-ncape-n aceeaşi măsură,
Pe mine – dragoste, pe tine – ură –
Unul se-ascunde, celălalt cheamă mereu.
Viaţa mea-i o greşeală poate, până la urmă –
Într-adevăr. seamănă mult a ursită.
Orişice fac, năzuinţa nu-i împlinită.
Dar dacă şi ţelul acesta, şi el mi se curmă?
Trebuie nervii să-i ţii încordaţi, doar atât;
Ochii să-i ştergi şi să râzi, chiar de-ai cădea:
Lovit, să te ridici, şi să-ncepi de la-nceput.
Astfel, în goană se macină viaţa, doar ea.
Priveşte, o singură dată, din depărtatul hotar,
Spre mine, în praf şi întuneric adânc cufundat.
Ci altul, din nou, spre acelaşi ţel îndreptat,
Mi se arată
Pururi
Îndepărtat!”
(„Viaţa-ntr-o dragoste”)