„Mi-a spus că sunt scâncetul sufletului ei
sau poate că doar mi s-a părut
uneori am năzăriri sterpe, care nu înfloresc niciodată
ce coroane funerare-aș mai scoate din ele dacă s-ar întâmpla s-o facă
oricum, de atunci nopțile mă strigă pe nume
într-o limbă mai potrivită pentru bocete
eram, când m-a cunoscut,
doar un ins puțintel altfel
care se trăgea cu Dumnezeu de șireturi
îi ziceam tu și amice și bă, iar el râdea
aruncam cu stele unul în celălalt
așa cum fac copiii când se bat cu perne
era un dumnezeu rachier fascinat de aroma perelor
și ne înjuram birjărește de sfinți de se înroșeau toate amurgurile de rușine
ea era mică, mică de tot, dar nu pentru că așa ar fi fost
ci pentru că voia să încapă într-un iris de-al meu ghemuită
și încăpea
chiar încălțată cu pantofii crem din piele de piton
cred că era de piton, cu toate că semăna
și cu pielea lui Pablo Neruda dintr-o poză veche
era un truc învățat de la cireșii ei visați
menit să cred că lumea nu conține și altceva
știam că înainte de a fi lucruri lucrurile sunt cuvinte
altfel nu le-am recunoaște
unele sunt chiar versuri
ea însăși părea o rimă îmbrățișată
iar eu aduceam cu o pictură neserioasă de Marc Chagall
doar că îi intrase în cap că mi-ar sta mult mai bine statuie
și umbla cu gentuța ei ca de copil de grădiniță
doldora de planurile cu bronzul ce mă va înfățișa
nepăsător cum n-am fost
erau făcute pe hârtie japoneză de un autopsier ce dăduse în patima sculpturii
convins că nimeni nu știe mai bine ca el cum e omul”
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.