Podul minții mele
e un cer senin, albastru, albastru! De fiecare dată când nu reușesc să fac față puzderiei de gânduri, încerc să urc cât pot de repede acolo, exact ca atunci când eram copil și eram curioasă de ce-o fi, oare, dincolo de scara ce duce în podul șurii. De fiecare dată găseam ceva interesant de făcut, ceva captivant de observat sau ceva ce așeza imediat o liniște-n mine și mai presus de orice, un adăpost sigur. Nu mai zic de dățile în care șura era plină-vârf, cu fân. Așa-i la țară, ai parte și de îmbuibarea asta!
Este necesar, „strict ne-ce-sar” să ai un loc al tău și numai al tău, un loc sigur în care să poți „fugi” ori de câte ori simți nevoia! Un loc de unde să vezi și să simți, ce-o fi dincolo. De-asta sunt foarte importante și amintirile, fiindcă ele devin, în timp, cel mai la-ndemână remediu pentru câte-un „of” sau „vai”.
Dar eu nu locuiesc la casă, din păcate, decât ocazional, la părinți, drept pentru care nu am un pod propriu-zis.
De-asta, mi-am meșterit unul în minte, în care, în loc de fân îndesat cu furca, mi-am țesut mii de plase de siguranță în care stau bine merci, ancorată deasupra norilor de griji.
Nu am știut cum să fac asta dintotdeauna. Însă, după ce-am coborât jos de tot, în mine, am reușit. Asta-i culmea: să te cobori ca să te înalți, de fapt! În fine, fiecare știe unde-i adâncimea sa, nu? În străfundul inimii, exact! Abia ajunsă acolo am aflat și eu că, rănile, fie ele sufletești sau trupești, tot răni se cheamă. Iar rănile nu pot fi ținute ascunse sau lăsate de izbeliște, nevindecate, pentru că se (te) infectează și încet, încet, te consumă, rod din tine, te ucid.
Unele, nu foarte mari, se mai cicatrizează, de la sine, dacă ești bun de carne.
Alea care se fac de la suflet prea bun, nu. Nu se mai cicatrizează! Le duci, așa, cu tine.
Dar dacă înveți, dacă crezi că, tot ce vine peste tine, vine să te crească, să te întărească, să te ducă cu câteva trepte mai sus… și că, dacă ți-e dată o încercare, ți-e dată și puterea să treci peste ea, te afli deja cât de cât într-un loc ferit. Teoria potrivit căreia, atunci când traversăm perioade mai puțin fericite din viețile noastre, de fapt, noi plătim pentru ceva anume, ceva făcut sau nefăcut, nu mă are adeptă pe mine. Eu sunt convinsă că fără suferință nu putem fi pe deplin recunoscători pentru darurile noastre. Asta da, cred! Și că, fără suferință n-am aprecia cu adevărat starea de bine, de nedurere. Însă, la fel de bine înfiptă-n mine este și convingerea că, cei care deja au înțeles asta, primesc în continuare încercări după principiul, „bate șaua sa priceapă calu’!” Poate că, numai așa, văzându-te pe tine îngenunchiat, se fac și alții bine, poate că numai așa, pot și alții să înțeleagă că nu toate trec cu flori de mușețel sau frunze de coada șoricelului și că nici facerea de bine nu se poate înfăptui doar cu zisa.
Ce simplu ar fi să bem un ceai de slăbit, de exemplu și să ne așezăm cuminți, într-un colț, fără să facem nimic altceva, așteptând pur și simplu să slăbim, nu?
Vom slăbi din adevăr și din credință, desigur, din păcate. Și nu putem trăi mereu cu mătura și cu fărașul în mâini, la infinit, fiind mereu „pe locuri fiți gata” astfel încât, să ascundem rapid gunoiul sub preș, înainte ca nu cumva să fim văzuți și arătați cu degetul. Pentru ce, și mai ales cui datorăm atâtea explicații, justificări sau scuze? În primul rând că, am avea o gravă problemă, opriți fiind de acea bariera mentală, „ce zice lumea” și doi, că nu ne-ar mai ajunge timpul ca să putem fi noi înșine, din cauza măștilor pe care ne-am strădui să le întreținem și să le afișăm. Iar timpul… veni, vidi, vici! Este singurul care nu se uită înapoi, peste umăr.
Așadar, fiecare dintre noi are nevoie de un refugiu sănătos în care să se retragă, la un moment dat. În care să evadeze măcar din când în când. Iar dacă fizic, locul acela nu există, putem să ni-l imaginăm, să-l desenăm în mintea noastră.
Eu mi-am făurit un pod de cer senin, în dinsusul minții mele și indiferent de starea vremii, de-afară sau din sufletul meu, de câte ori simt că o ia razna, o astoi suind-o acolo, în seninul ăla. Mintea! De minte, zic. Nu-i ușor, dar nici imposibil! Știți ce mi se pare ușor? Să îndemni la iubire și la fericire când tu ești iubit și fericit. Fă-o când ești praf, când ești distrus… Poți? Îți mai vine? Când ești apăsat de deznădejde nu te mai interesează rădăcinile firelor de păr nevopsite și nici să te hlizești în poze. Nu te mai interesează nicio rutină zilnică, nicio potrivire a hainelor, ori vreun alt trend… Atunci rămâi tu și Dumnezeu și un mănunchi de prieteni care-și rup din timpul lor câte-un „ce faci?”, „cum ești”, „ai nevoie de ceva?” Și asta mi se pare extraordinar!
Nu există nimic mai motivant în viețile noastre decât să simți că îi pasă cuiva de tine! Nu să știi, ci să simți, ca să-l parafrazez pe marele Nichita.
Așa că, uite, tu poți avea o plajă, tu o pădure, tu o grădină, iar tu, o câmpie, ori un munte, un colț de stea, o livadă cu cireși înfloriți și câte și mai câte astfel de locuri, incredibil de frumoase, exact așa cum vreți voi să fie! Totul se reduce la a-ți struni mintea, înainte să te stăpânească ea pe tine. Mai ales dacă ne gândim că, oriunde ne-ar purta pașii pe lumea asta, în orice colț al ei vom fi vreodată, sănătoși sau bolnavi, în orice lux sau sărăcie ne-ar fi dat să trăim, la un moment dat, proprietari sau chiriași, îmbrăcați sau goi, sănătoși sau bolnavi, acasă va fi mereu un sentiment. Iar noi vom purta mereu cu noi și în noi, oricând, oriunde vom fi și lângă oricine, doar aceste două inestimabile puteri: inima și mintea noastră. Acolo-i casa noastră, cuibușorul nostru!
Atâta doar că timpul, acest bancher necruțător și de neînduplecat, singurul care nu așteaptă după noi, ne pune niște dobânzi… uneori, aproape imposibile!
foto flori de cais – arhiva/grădina personală
Citește și Cât e ceasul
