Motto:
„Vrei să ştii marea dramă a vieţii mele? E că mi-am pus geniul în viaţă, iar în opere mi-am pus doar talentul!” (Andre Gide)

Oscar Wilde … ,,a devenit din nostalgie un apostol al frumosului, pentru că nu a avut prilejul să-l întâlnească nici în casa părinţilor, nici la şcoală, nici în lumea în care a fost silit să trăiască.”, spunea Bernard Shaw. De această lume a încercat să fugă Oscar Wilde, să evadeze într-una iluzorie, a esteticului, care însă nu l-a salvat de răzbunarea unei societăţi crude. Celor care nu au avut încredere în calitatea scrierilor sale le-a replicat în forma pariului pascalian privind situaţia omului în această lume, unde fiecare dintre noi îşi mizează destinul pe existenţa sau non-existenţa lui Dumnezeu:

„Oh, dar strigă el îndată, piesele mele nu sunt nicidecum bune şi nici nu ţin deloc la asta….dar dacă ai ştii cum mă amuz! Aproape fiecare din ele e rezultatul unui pariu. Dorian Gray de asemenea, l-am scris în câteva zile, pentru că unul din prietenii mei susţinea că nu voi putea scrie niciodată un roman.” (Andre Gide, Amintiri despre Oscar Wilde).


Aşadar, Portretul lui Dorian Gray este rezultatul unui pariu pe care Wilde se presupune că l-a câştigat, şi nu doar pentru că a scris această carte în timp record… Romanul este expresia convingerii sale de la vârsta de 36 de ani privitoare la posibilitatea artei de a oferi omului conştiinţa de sine. Aflăm din prefaţa cărţii idei legate de raportul dintre viaţă şi artă :

,,Orice artă este în acelaşi timp aparenţă şi simbol. Cei ce pătrund dincolo de aparenţă o fac pe propriul lor risc. Cei ce desluşesc simbolul, o fac pe propriul lor risc. Adevărul e că arta oglindeşte spectatorul, nu viaţa.”

Trecem dincolo de aparenţă? Pariem, asemeni lui Pascal, viaţa pe Dumnezeu… câştigând fericirea veşnică?! Pariem pe frumuseţea interioară a sufletului, răsfrânt într-o oglindă sau într-un tablou?… Pariem pe aparenţa frumuseţii fizice pentru că am renunţat la conştiinţă în favoarea eternităţii tinereţii?… Nimic nu poate fi povestit obiectiv în această lume… De la Kant încoace, la lucrul în sine nu prea avem acces, aşa că, pornind de la subiectivitatea lui Dorian Gray, putem exclama ca şi el :,, Mă privesc, deci exist!” Ceea ce se petrece în romanul lui Oscar Wilde se înfăţişează astfel, ca o colecţie de tablouri într-o expoziţie pe care fiecare o poate amenaja după gustul propriu…

Primul tablou:

Tânăr de o ,,frumuseţe extraordinară”, Dorian Gray este ales de Basil Hallaward pentru a-i poza. Din momentul în care îl cunoaşte, pictorul se simte atras de Gray, văzând în el modelul perfect. Portretul realizat este tulburător. Basil vede în esenţa lui Dorian, el aşază în tablou ceea ce i se revelează: o personalitate introvertă, dominatoare prin profunzimea ei, care,,l-a tulburat mult”, un motiv artistic în sine, un ,,vis al formei într-o epocă a gândirii.” Tabloul surprindea într-o ipostază stilistică  nouă în artă personalitatea lui Gray: un tânăr cultivat, rafinat, politicos, original în gândire, atent la dietă şi igienă corporală, evoluând cu graţia, puritatea imaculată a adolescenţei, cu frumuseţea anticelor marmuri greceşti pe scena socială. Dorian Gray tace, însă fiecare parte a corpului exprimă. Mimica: frumuseţe pictată, înmărmurită; Mâinile: cochetărie opulentă,  feminină; Corpul: voluptate vicioasă; Picioarele: eleganţă suplă. Pluteşte. Un caracter simplu, o fire încîntătoare, minunată, un Dorian Gray care se exprimă doar prin postură şi mişcare, potenţializând astfel seducţia pe care o exercită.

Dorian Gray este prezentat la început, simplu, elegant şi cast.

Numele său sugerează o combinaţie în ordinea celor două stiluri arhitecturale din Grecia antică:doric şi ionic.Tendinţele zvelte ale stilului ionic, cu volute în decorarea capitelului unei coloane, se regăsesc în liniile fin curbate, frumoase ale trupului lui Dorian –tipul atletic în tipologia personalităţii descrise de Ernest Kretschmer sau, în fragilitatea şi delicateţea corpului tipului ectomorf, cu un temperament cerebroton din tipologia lui W. Sheldon. Severa simplificare pretutindeni în stilul arhitectural doric este revelată în tablou prin sufletul şi trupul unui Om: toate sub domnia unei ordini a conştiinţei de sine, a raţionalului unui melancolic, sau flegmatic Dorian Gray.

Al doilea tablou:

Dorian devine din ce în ce mai complex în ochii lui Basil, aşa cum stilul doric se transformă în stilul corintic: mai elaborat, mai îmbogăţit, mai încărcat. Efectul e devastator asupra personalităţii lui Dorian. Văzându-se reprezentat la apogeul tinereţii şi frumuseţii sale, Gray are un sentiment de durere, dându-şi seama, cu profunzimea tipului gândire introvertă, că aceste calităţi nu sunt veşnice. Îşi pune atunci o dorinţă, aparent copilărească, asemeni optimismului tipului sangvinic, aceea ca doar portretul să suporte consecinţele trecerii timpului, el rămânând mereu tânăr:,,Pentru asta… pentru asta aş da orice! Până şi sufletul mi l-aş da!”

Dăruindu-i portretul lui Dorian, pictorul simte că se rupe ceva din sine, pentru că simte dragoste pentru Dorian!… tulburat de ,,armonia sufletului şi trupului” acestuia. Ulterior, Dorian se va îndepărta de artist, influenţat mai puternic de lordul Henry Wotton: un spectator al vieţii, cu o mare putere de seducţie, un spirit faimos, dar inflexibil. Henry Wotton îi transmite lui Dorian ideea că influenţa ar fi, de fapt, un act imoral, ,,pentru că a influenţa pe cineva înseamnă a-i da propriul tău suflet. El nu îşi va mai gândi ideile sale naturale şi nu îşi va mai trăi pasiunile proprii. Virtuţile şi păcatele lui vor fi de asemenea împrumutate de la alţii. El va deveni un ecou al muzicii cântate de altcineva, un actor care interpretează un rol ce nu a fost scris pentru el.” Sub impactul acestor cuvinte începe transformarea sufetului lui Dorian.

Al treilea tablou:

Povestea despre personalitatea tânărului Gray este compusă şi recompusă din discuţiile între diferitele personaje. Este aici o similitudine cu dialogurile platonice, dar nu în sensul discursului privilegiat şi autoritar al lui Socrate, ci în consideraţia lui Wilde că adevărul despre ,,Cine este Dorian Gray?”  nu este deţinut de nici un personaj. Personalitatea tânărului se revelează prin limbaj, care exprimă o  sinestezie între artele vizuale, plastice şi muzicale, dar şi înţelepciunea epigramelor sau severitatea unor paradoxuri… Destinul lui Dorian este ameninţat de pericolul generat de estetizarea cu orice preţ a existenţei. În Anglia de la sfârşitul epocii victoriene coexistau câteva tipologii umane şi, în acelaşi timp, moduri de viaţă: cel aristocratic avea ca model de personalitate dandy-smul impasibil şi elitist, un mediu care preţuia afectarea şi detaşarea, absenţa oricărei manifestări emoţionale, chiar declanşate de faptul artistic, care promova un tip uman superficial, asemeni versatilităţii afective a sangvinicului( promovat de bunicul lui Dorian). Modul de viaţă dominant era cel al burgheziei filistine, care punea valorile morale deasupra celor intelectuale, pe care lordul Henry îl descria lui Dorian prin idealul omului modern, omul ultrainformat, cu un spirit ,,oribil”: ,, Geniul e mai durabil decât frumuseţea!”

În sfârşit, mediul intelectual care credea în puterea artei de a contribui la ameliorarea vieţii sociale, pe care Sibyl Vane, îndrăgostită de Dorian, îl repudiază:,, Tu [Dorian Gray, n.n.] m-ai făcut să înţeleg ceea ce înseamnă adevărata dragoste. Pentru mine tu eşti mai mult decât poate fi arta vreodată.” Personalitatea lui Dorian este una care începe să se răsfrângă în dualitatea unor oglinzi existenţiale sugerate de tabloul care devine imaginea adevăratei sale conştiinţe, decăzută moral din ce în ce mai  evident.

De ce are loc această transformare în esenţa lui Dorian?Pentru că lordul Henry are în viaţa lui Gray rolul lui Mefisto doar prin ispitele spre care îl mână.

Al patrulea tablou:

Viaţa trebuie trăită la înălţimea darurilor primite, iar cuvintele Lordului Henry vor stimula şi mai mult dorinţa tânărului de a trăi cu o intensitate nemaintâlnită: „Numai simţurile şi nimic altceva pot lecui sufletul şi nimic altceva nu poate lecui simţurile!” Cuvintele lui Henry îl otrăvesc, sau după caz, îl stimulează pe Dorian, ca, devenind conştient de ceea ce este, să transpună în planul existenţial concret efectele frumuseţii sale. Dorian Gray este un Narcis, care nu poate iubi  altceva decât frumuseţea, desăvârşită fiind numai a sa. Se aruncă în vâltoarea vieţii cu ardoarea colericului şi optimismul sangvinicului, legând noi şi noi prietenii, pe care le corupe prin superficialitatea pasiunii nebuneşti pentru plăceri. Cu reminiscenţe ale unui temperament flegmatic colecţionează şi studiază minuţios pietre preţioase, ţesături, broderii. Cu profunzimea exigenţei melancolicului faţă de valorizarea propriei existenţe va cerceta lumi diferite, sperând să-şi potolească nevoia de cunoaştere. Misticismul, prin puterea sa de a face străine lucrurile cele mai obişnuite, îl impresionează pentru scurtă vreme, la fel ca şi doctrinele raţionaliste sau teoria darwinistă.

Niciun sistem nu îl captivează total, nu-i stăvileşte liberul curs al gândirii :,,Îşi iroseşte mai departe viaţa, năzuind să-şi găsească undeva liniştea. Pentru că vieţuieşte într-o lume incapabilă să aprecieze frumosul, doreşte ca prin orice mijloace să trăiască altfel decât ceilalţi.”

Dorian nu îşi găseşte liniştea interioară, este obsedat de tabloul care devine pentru el emblema propriei conştiinţe:,,…nu suport ideea ca sufletul meu să fie hidos.” Cercetează parfumurile şi armonia muzicii, încercând, precum tipul gândire introvertită, să le pătrundă esenţa. Gray trebuie să experimenteze tot…

Acum are o altă mască : e  un hedonist, cu o morală fariseică, obsedat de o tinereţe veşnică al cărei preţ e plătit cu un caracter mârşav, de criminal( Dorian îl ucide pe pictor). Personalitatea lui Dorian devine cea a tipului senzaţie extravertită( conform tipologiei lui C. G. Jung). Albul purităţii iniţiale a sufletului  se metamorfozează în roşul crimei. Lui Gray îi este ,,dor de adolescenţa lui alb-roză”… O mână sângerează în tabloul care are viaţă. Cu ,,faţa unui satir şi ochii de diavol”, Ego-ul său îi aminteşte chinuitor că propria personalitate îi devenise o povară. Din Gray, devine Grey… e un suflet cenuşiu…

Fericirea – idealul imposibil de atins

Povestea lui Gray poate fi văzută şi ca o istorie a suferinţei cauzate de propriile defecte. Neîmplinirea lui provine din continua fugă după fericirea imposibil de atins. E de fapt o poveste în care aflăm despre propria personalitate: nu putem să ne ascundem prea mult. Fiecare avem un frate geamăn malefic! Suntem supuşi unei dualităţi în care trebuie să ne integrăm singularitatea. Abia adâncindu-se în sine, omul află că nu-şi este de ajuns, că trebuie să împartă viaţa cu alţii pentru a fi întreg şi că, la urma urmei, egoismul însuşi îi cere să depăşească universul cochiliei sale. Oscar Wilde a câştigat pariul cu cel mai important element al romanului său: timpul.

Influenţa acestui roman creşte din ce în ce mai mult, iar taina o putem găsi în cuvintele unui filosof contemporan, Jean Baudrillard, invocate și la începutul articolului: „Nimeni nu este vreodată unul singur, fiecare se naşte în stare dublă şi este bântuit de propriul frate geamăn. Cei care rămân lipiţi de el sunt nişte morţi vii. Toţi suntem într-o măsură mai mare sau mai mică nişte morţi vii, prinşi în capcana unei identităţi malefice. Singularitatea nu poate rezulta decât din dedublare şi printr-o rupere a simetriei”. (Jean Baudrillard, Paroxistul indiferent, Editura Ideea & Design, Cluj, 2001)