Pierre de Ronsard (n. 11 septembrie1524, La Possonnière castle, Franța – d. 27 decembrie 1585, La Riche, Franța), poetul surd, a fost una dintre vocile lirice distincte ale veacului al XVI-lea, datorită predilecției sale pentru specia sonetului, pe care o aduce la rangul de artă. La Paris, va crea în jurul său o școală poetică, urmând a fi cunoscută în epocă sub denumirea de Pleiada maestrului Ronsard, în care activau Jean Dinemandi, Pontus de Tyard, și Remi Belleu, ca să-i amintim pe cei mai apropiați. În epoca sa, privilegiat al Regelui, căruia intenționa să îi dedice o epopee (rămasă neterminată însă) – La Franciade ( Franciada), el a fost supranumit „prinț al poeților”.
De o sensibilitate exacerbată, cântăreț al iubirii, al naturii, și al vieții, Ronsard este autorul celebrelor Ode, al volumelor Iubirile, Imnurile, Elegii, mascarade și pastorale, dar și al Sonetelor pentru Hélène (Sonnets pour Hélène), care are o istorie foarte interesantă. Comandată de însăși Catherina de Médicis pentru protejata și domnișoara ei de onoare, Hélène de Fonsèque, cartea (operă de maturitate artistică în care se simte influența lui Francesco Petrarca) cuprinde madrigaluri menite să consoleze tinerei durerea cauzată de pierderea iubitului ei în război. Pentru a-i elogia frumusețea, poetul recurge la comparația cu Elena din Troia, de unde și titlul acestei colecții de bijuterii lirice.
Moartea Mariei
Cum vezi în creangă roza în haina-i veşnic nouă,
În tinereţea lumii de Mai, prin alte flori,
Şi cerul gelozind-o de viile-i culori,
Când zorile o scaldă cu lacrime de rouă;
Corola-i poartă gingaş iubirea triumfală;
Îmbălsămând grădina cu-arome dulci şi moi:
Dar sub arşiţa dură, sub grindină şi ploi,
Tânjeşte-ncet şi moare, petală cu petală,
Tot astfel în avântu-ţi de-ntâia tinereţe,
Când lut şi cer cinstitu-au suava-ţi frumuseţe,
Ţi-a fost tăiat de parcă al vieţii fraged fir.
La groapa ta primeşte-mi a lacrimii ardoare,
Şi vasul plin cu lapte, şi-acest belşug de floare,
Ca trupul tău să fie şi mort un trandafir.
Iubire ce domneşti în lumea-aceasta largă
Iubire ce domneşti în lumea-aceasta largă
Pe-alei vezi frumuseţea rătăcind? E-a mea.
Nu vezi? Sunt ochii ei ca licăriri de stea,
lumini în templu, lămpi de strajă ca să ardă…
Vezi trupul, chipul ei cât poate să cuprindă
ca frumuseţi resfrânte-n zâmbete din zori?
Şi cugetul nu-i vezi, Domn al destinelor,
în care Dumnezeu se uită ca-n oglindă?
Priveşte-i umbletul, cât e e-ngândurat…
Şi cum te-a-nfrânt când ea cu flori te-a-mpresurat…
Sub pasul ei şi iarba creşte fericită…
Se-aprinde primăvara-ntr-a privirii rază
şi izvorând lumini din faţa îndrăgită
de-i cerul mohorât el tot se-nseninează…
Ferice clipa
Ferice clipa unică din viaţă,
Şi loc, şi timp când ochii-ţi m-au ucis,
Ori barem m-au zvârlit într-un abis,
Şi-acolo m-am făcut un sloi de gheaţă.
Ci drept e că trupeasca trăsătură
O am mereu, dar sufletu-mi fugit
Trăieşte-n tine ca-n sălaş iubit,
Şi m-a lăsat azi singur în natură.
Când galeş uneori întorci spre mine
Focoşii ochi, simt cum îmi curge-n vine
Un râu de flăcări ce-mi dă viaţă iar,
Şi moaie frigul care-n sânge-l port;
Dar uşurarea-i slabă şi-n zadar,
Căci fără suflet eu rămân tot mort.
Traducere: Nicolae Porsenna
Citiți și Emil Brumaru sau Poezia ca destin, de Florica Patan
