Pe înserat

Mihail Medrea

Ședea în balansoarul de pe terasa din spatele casei. Ținea, încă, în mâna stângă micul, dar atât de fascinantul volum ,,Bătrânul și marea”. Revenea, odată la câțiva ani, la obsedanta istorie a pescarului Santiago. Pentru el acesta avea, acum, chipul lui Anthony Quinn. Văzuse, nu de mult, o ecranizare ce i se părea cam romanțată, dar asta nu din pricina actorului, căruia rolul îi venea mănușă, ci din năravul iancheu de a răstălmăci lucrurile.

Și-a zis că Anthony Quinn e mai autentic decât Spencer Tracy, protagonistul primei ecranizări, pe care o văzuse în tinerețe. Ca actori, îi prețuia pe fiecare în parte. Nu încerca să-i compare. Pur și simplu, din punctul lui de vedere, bătrânului Santiago i se potrivea mai bine interpretarea și, nu în ultimul rând, înfățișarea lui Anthony Quinn.

De-a lungul anilor, citise și recitise micul roman (nuvela?) lui Hemingway. Nu-l știa chiar pe de rost – de fapt, memoria îi juca renghiuri din ce în ce mai urâte – însă emoția stârnită de lecturile stratificate ori de ecranizări era adânc întipărită în sufletul său. 

Mâna stângă, relaxată, dăduse drumul cărții și se odihnea pe brațul balansoarului. Deja, în lumina tot mai slabă a înserării nu mai putea citi, așadar lăsă cartea așa cum se afla, deschisă, având copertele în sus.

Se făcuse răcoare, ar fi trebuit să intre în casă, măcar pentru a îmbrăca un pulovăr sau halatul de molton. Nu se îndura să părăsească terasa. Îi era cel mai urât seara; nu și în curte sau pe terasă, unde nu era cu totul izolat de lume, căci din vecini mai răzbăteau frânturi de replici sau de muzică, pe când în casă îl înșfăca singurătatea. 

Renunțase să se mai uite la tembelizor. Nu-i mai suporta nici pe crainicii de la știri, nici pe „moderatorii” teleșourilor, cu atât mai puțin pe ,,comicii” canalelor particulare. Și nici atât pe politicieni. Majoritatea filmelor erau oribile, de o violență extremă și, de cele mai multe ori fără sens, ca și mai toate replicile. Cât despre erotism, avusese grijă vârsta să-l scutească de asemenea tentații. 

Ochii îl usturau când încerca să citească la lumina artificială. În schimb, asculta muzică la un pick-up din mileniul trecut – mai avea încă discuri de vinil – și se cufunda în faldurile amintirilor ca în apele Târnavei, din verile tinerețelor…. Se lăsa pe atunci dus de curent. Uneori era mânat către mal. Dacă acesta era prea abrupt, se întorcea spre firul apei, iar dacă malul era nisipos, se tolănea pe plajă…

Nu mai ajunsese de o groază de vreme în orășelul natal, nu mai avea pe nimeni acolo, dar tot mai des îl bătea gândul să vândă căsuța și să se mute… undeva… la marginea acestuia…

De la o vreme îl asediau fiii lui Remus, fostul său prieten, căruia îi administrase proprietățile mai bine de 15 ani, până când Remus a trecut, pe neașteptate, … ”linia de demarcație”…

Căsuța îi rămăsese captivă între imobilele masive ridicate de moștenitori. Își dădea seama că-i încurcă, dară nu se îndura să plece; nu mai avea nici motivația nici tăria de a se stabili în altă parte, fie și în orașul natal.

La un moment dat nu va mai avea încotro – presiunea fraților Zgripcea era tot mai puternică, dat fiind că în zona din preajma noului centru comercial prețurile terenurilor crescuseră vertiginos.

Agasat de insistențele celor doi, a început să negocieze separat cu fiecare dintre ei. Era curios cât de mult va putea să ridice prețul. Asta dacă nu cumva i se va întâmpla… ceva… ca în destule asemenea cazuri.

foto tumblr.com

Citeşte şi Iliana