(“Iar Iisus zicea: Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac.” – Luca 23,34)

Asta a spus Hristos pe cruce. Adresîndu-se unui tată cunoscut doar de el. Cunoscut de noi ceilalți doar prin prisma manifestărilor, a expunerilor, a efectelor. Și în acele vorbe încheagă întreaga învățătură a propriei propovăduiri de atîția ani. A umbletului prin pustie, a ispitirii, a minunilor, a chinului, a supliciului și a morții pe o bucată de lemn.

Nu are valoare că existența lui poate sau nu poate fi dovedită cu ajutorul izvoarelor istorice. Nu are valoare că nașterea lui (concepția imaculată) este imposibilă din punct de vedere științific. Nu are valoare inexistența lui de-a lungul unei bune bucăți de timp pînă la apariția bruscă în scena unde s-a jucat una din cele mai mari piese din istoria omenirii. Nu are valoare faptul că a făcut din apă vin, a înviat morți, a mers pe apă, a murit și după trei zile a învins moartea și a înviat după scripturi.

De ce a murit? Da. De ce? Sărbătorim moartea și învierea lui și am ajuns să nu ne punem măcar o secundă întrebarea: De ce?

“Iartă-le lor, că nu știu ce fac.” Asta a spus. A cerut iertare pentru cei ce nu îl cunosc și trebuie totuși iertați. Un act de cerere dezinteresată. Iertare pentru ignoranți, pentru cei care nu l-au vrut, pentru cei care l-au refuzat, pentru cei care l-au bătut, schingiuit, bătut în cuie și străpuns în coastă. A pledat penal în favoarea criminalilor, în favoarea celor demni de pedeapsa capitală. A iertat cu grație regală actul de lèse-majesté, s-a identificat cu criminalii, cu infractorii, cu clasa promiscuă a societății.

Hristos nu s-a răstignit pe cruce pentru oameni, pentru națiuni, pentru popoare, pentru mîntuire, pentru Rai, pentru Iad, pentru viața de apoi, pentru biserici, pentru preoți. Nu.

Hristos s-a urcat pe cruce pentru o idee. Pentru ideea că binele poate fi găsit în rău. Pentru ideea că nu există întuneric absolut. Pentru ideea că o rază de lumină există. Ideea că raiul, iadul, lupta dintre bine și rău se duc aici, pe pămînt, în realitate, nu în scrieri iluzorii, utopice. A iertat un criminal în ceasul ultim al existenței fizice, pămîntești, materiale.

A existat sau nu a existat Hristos? Nu are importanță. Ceea ce trăiește după existența sunt ideile sale. Și puțin importă dacă sunt sau nu sunt ale lui. Ceea ce contează este mesajul lor. Suntem capabili să ne ghidăm după un set de principii? De idei? Suntem capabili să asimilăm un mesaj pe cît de simplu pe atît de ușor de pus în practică? Asta este adevărata întrebare.

Suntem capabili să înțelegem că un om a fost bătut în cuie pentru ceea ce a crezut?

Citiți și Emil Cioran, chirurgul realității…