Cezar Baltag, fiul preotului Porfirie Baltag și al Margaretei Baltag (n. Alexandrescu), a fost un poet și eseist român, militant împotriva stalinismului cultural și a proletcultismului, unul dintre cei mai valoroși reprezentanți ai generației resurecției lirismului, alături de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu ș.a.
Cezar Baltag (n. 26 iulie 1939, Mălinești, județul Hotin (azi Cernăuți, Ucraina) – d. 26 mai 1997, București)
„Poet de primă oră în generația lui, Cezar Baltag debuta în volum chiar în 1960, odată cu Nichita Stănescu. Ca și acesta din urmă, la intrarea în literatură autorul Comunei de aur plătește vamă clișelor din poezia epocii și publică apoi, în 1964 un nou volum, Vis planetar, care arată, ca și cele ale altora din aceeași generație, că începea o altă perioadă a literaturii noastre, mult mai bună decât aceea ce se încheiase. Ion Pop notează că poetul și-a impus originalitatea cu oarecare dificultate, iar despre volumul din 1964, că acolo poetul se îndepărtează de visul romantic, fiind de fapt caracterizat de o „clasicitate a reveriei”. Imediat după Vis planetar, cărțile de poezie ale lui Cezar Baltag se succed cu regularitate, la unu, doi ani, însă prima „carte caracteristică” a lui ar fi, în opinia lui Nicolae Manolescu, cea din 1973, Madona din dud. Un moment important în biografia lui Cezar Baltag este întâlnirea cu Mircea Eliade, întâlnire prilejuită de o bursă în Statele Unite, după cum relatează el însuși, cu emoție, în înregistrarea din fonotecă, pe care o difuzăm la Vocile memoriei.”
Ce rămâne din noi
după ce privim bolta alături de o femeie
și ne trezim uimiți de atâta liniște împrejur
să fii… să stărui…
aici unde umbra e veșnică. Nimic mai mult decât o
respirație în care se unesc
timpul și lumea,
decât lumina într-o femeie oarbă,
nimic mai mult, numai setea
de a stărui în ființă
aixo era y no era
Ce rămâne din noi, după ce
zbuciumul pleacă? A fi sau a nu fi:
Golul infinitivelor se deșiră… A trăi, a dormi
sau poate a visa… Odată ca
niciodată,
dar nu acum. Zilele, nopțile,
își topesc dunele de nisip în largul deșertului
și umbrei nu-i mai rămâne
decât
să intre în visele tale
Ce rămâne din noi, după ce
amiaza se cabrează? Văl de aur
și fericire, ceas iluzoriu, val care fumegă dar stăruie
și-mi pune pe inimă o piatră
albastră: zile și nopți și zile și nopți
fâlfâind de-asupra propriei pierderi
cu toate visele întregi,
dar fără o formă de silex
și fără un strigăt
aixo era y no era
Ce rămâne din noi, iubito,
după ce dragostea pleacă?
Mă bucur, mă pierd, mă duc departe
rostește pasărea fără nume…
Eu nu sunt din lume, șoptești. Cerul și pământul vor
trece. Dragostea mea, nu.
Târâișul șarpelui, răspunde ecoul
Pulberea pământului
Real în totul, începutul fără margini, jocul
imaginar:
un șarpe de lumină se scutură
din sine însuși,
speranța șovăie și se ridică din praf,
tristețea unui ochi gigantic sau
pasărea ce vine
din înaltul cerului și aterizează
aici între plămânii mei
și răsufletul lumii
aixo era y no era
Sosită când lumina moare, umbra ta, Doamne, ar
face și stelele să plângă
și pietrele să înceapă să cânte
și ogorul arat.
Credința începe să se zbată
ca un zmeu de hârtie
spiritul coboară gata să zboare târziu;
se ivește pasărea
ce vine din înaltul cerului
aici, între plămânii mei
și respirația lumii
aixo era y no era
Ce rămâne din noi, după ce explodează
cuvântul în hematii,
în carne, în bezna trupului
sortit și după aceea să meargă, să sângere,
să vorbească,
să existe,
să facă dragoste:
– vara și toamna vor trece,
dragostea mea nu.
„…și pasul gândacului”. Dragostea nu.
Ce rămâne din noi, după ce, pustiit de iubire,
ca mursecat de leii deșertului, privind
cu văzul altei iubiri,
respirând prin gura altcuiva, respirat
de altcineva,
ne amintim dintr-o dată de explozia
stelei din care
am coborât aici,
cât un fir neînsemnat de nisip
în albia lumii,
luminos și greu
de eternitate
aixo era y no era
Ce rămâne după ce ai iertat
tot ce era viu, și viața, și moartea, și iată
ele vin năvalnic spre tine abia acum
când tu te pierzi
în vântul care tremură cald ultima frunză
de anul trecut
în vârful stejarului?
Ce rămâne din tine, după ce,
sărutat în somn prin fereastra deschisă
de foșnetul de aripă al unui înger în trecere
ți-ai amintit de apele care au curs, au tot curs
în grădina aceea de început,
de mult, la facerea lumii?
aixo era y no era
Ce rămâne din tine, Doamne, când toate
ale lumii au amuțit
și te aprinzi întunecos în ochiul privighetorii albastru
și nu mai ești decât
lumina singură care îmi ține cântecul?
Ce rămâne din rost când bezna
de dincolo de rost
e numai lumină?
foto tumblr.com
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
