Cel mai ușor e să ne purtăm fără greșeală cu cei care ne sunt indiferenți. E cât se poate de lesne practicabilă orice morală în condițiile în care nu așteptăm și nu ne dorim nimic de la altul.  Să fii bun în afara oricărei relații semnificative e floare la ureche.  Tocmai de aceea e mai ticălos, aș zice,un rău săvârșit de un necunoscut decât de un apropiat, pentru că nu are nici o acoperire emoțională, e arbitrar și dispensabil, e răutate.

Că într-o familie în care există așteptări, dorințe, tensiuni și o legătură intimă între membri care face ca bunăstarea unuia să fie legată de a celorlalți e de înțeles că apar abateri de la ”buna purtare”. Când libertatea e îngrădită sau condiționată de ceva (de dorință, să zicem, de nevoie etc) sunt prezente și tensiunile, conștiința e strangulată, strâmtorată. Dar față de cel pe care îl considerăm străin – adică indiferent – de care nu suntem cu nimic legați suntem perfect liberi să acționăm fără greșeală. Ecuația interacțiunii e mult mai simplă dacă nu implică nici un fel de necesitate, dacă nu incumbă dependență.

Nu întâmplător gândirea tribală care a trasat primele forme, rudimentare, de moralitate permitea uciderea străinului. Intuia faptul că acesta nu are frâne interioare care să îl împiedice să facă rău.

Principala condiție a moralității e libertatea și principalul motor al său e voința și modul de manifestare e asumarea, responsabilitatea. Sunt truisme,  le enumăr doar pentru a argumenta că e mai imoral cel liber de orice atașament, de orice așteptare. Contrar speranței lor, cei care fug de implicare nu scapă de responsabilitate, nu sunt cu nimic exonerați de vină.  Dimpotrivă, implicarea e o scuză. Dacă X mă valorizează într-atât de mult încât orice gest al meu îl poate face fericit sau nefericit, atunci  e scuzabil că mă rănește sau că se poartă incoerent. Se zbate într-o cămașă de forță emoțională, e legat prin toate fibrele de mine. Străinul, însă, e obligat să se poarte impecabil. Cine nu poate oferi căldură, implicare (chestiuni care sunt vitale pentru specie) e solicitat să ofere moralitate.
Suntem condamnați la coexistentă. Atunci când nu putem dărui resurse vitale (dorință, pasiune, afecțiune), trebuie să oferim înțelepciune, bună cuviință.

Pasiunea nu e imorală, e însă la celălalt spectru al conduitei dezirabile. Să zicem că e în zona infraroșu, iar moralitatea în spectrul ultra-violet.

Hume considera că sursa moralității nu e de natură rațională, ci legată tot de sentimente, de faptul de a fi recompensat sau rejectat social. Eu aș fi mai degrabă dispusă să pledez pentru poziția lui Locke sau a lui Hobbes care îi atribuie rădăcini raționale. E un mijloc de adaptare la coexistență, i-aș zice, de natură conștinetă, rațională, care presupune un grad de deliberare și în  mod cert discernământ, un simț al binelui și răului valabil pentru protecția speciei (aici în pofida terminologiei diferite mă aliez concepției kantiene).

Nu cred în iubirea de un ”celălalt” absolut pe care o postulează Levinas sau în aceea socială pe care o propovăduiesc neo-umaniștii, care e mult prea universală și abstractă ca să mai aibă un obiect real. Iubirea valorizează. Cu cât obiectul semnificat și valorizat e mai singular cu atât e mai mare. Dacă valorizează orice ființă vie își pierde greutatea, devine simplu concept și blazon moral. Tocmai de aceea așa zisa ”iubire de semeni” e mai just abordată de Kant decât de Levinas. Iubim ceea ce putem valoriza:  natura, condiția umană, mediul familiar sau libertatea. Nu putem valoriza la fel de mult alteritatea, pentru că nu avem mijloace de a evalua ceea ce nu suntem și, în nici un caz, atunci când această alteritate conține ceea ce respingem și ne displace și ne pare intolerabil, nu o putem echivala (prin relativizare) unor chestiuni care poartă amprenta calităților și atributelor pe care le prețuim și cultivăm.

 

Cred că Seneca se apropie cel mai mult de o viziune realistă. Oamenii iubesc preferențial, în funcție de afinități. Până și empatia e mai mare atunci când cel căruia i se adresează e fie un apropiat, fie cineva aflat într-o situație de viață apropiată. Sentimentele se află pe o scară a intensității în funcție de gradul de implicare al subiecților. Iubirea-detașată e o utopie.

Cruzimea, minciunile, trădările dintre îndrăgostiți sunt de privit cu mai multă indulgență decât cele dintre indiferenți. Pasiunea e forță vitală, nu e o libertate. Nu alege nimeni să o trăiască. Nu poate fi subjugată complet de nici o normă de bună purtare, tocmai pentru că omul atins de ea e ”posedat”.  În schimb, societatea, care pune în legătură inși cărora prea puțin  le pasă unora de ceilalți, face din moralitate modul de coexistență pașnică, de aceea nu poate fi decât coercitivă. Moralitatea e, în esență, un mod de a te autoconstrânge la o formulă de comportament care să nu lezeze pe altul.

Indiferent care e baza moralității și a normelor sale în diverse medii culturale, este necesar să se întemeieze pe principii raționale. Geneza formelor de moralitate existente e variabilă și poate fi, așa cum arată Hume, legată mai mult de o morfologie a sentimentelor. Dar o etică realemente consistentă și redutabilă trebuie întemeiată pe principii raționale și incontestabile, universale, de tip kantian.

Pasiunea, însă, reprezintă în plan natural cealaltă față a binelui. E formă a binelui ne-morală. Tot ceea ce contribuie la perpetuarea vieții e esențialmente bun. Idealul, în sens natural, e familia.

Atunci când forța vitală care o cere e slabită, conservarea și perpetuarea se impun pe alte căi. Moralitatea devine o formă primară de spiritualitate, de conservare a speciei prin gestionarea rațională a comportamentului și a instinctului de supraviețuire. Cine nu e capabil de dragoste și de iubire filială are șansa de a-și exprima umanitatea prin practica unui tip de ”agape”.

Ordinea firească a iubirilor, ierarhia lor naturală este: eros,  philia, agape.  Cine nu e capabil sau nu are parte de esențele tari ale iubirii erotice și de dăruirea părintească, măcar să fie un om de omenie, cum se zice…