Ploaie. Întunericul şi frigul aşezate pe umăr, emoţia unei clipe şi regretul ei.
Sunetele urcau, apoi se scurgeau pe zidurile sinagogii vechi. Glasurile se înmănuncheau, apoi câte unul mai aprins rămurea pentru o clipă. Uneori cineva râdea şi prindea în jocul vorbelor alţi… complici. Dintotdeauna, melodia acelor seri o ştiam şi-mi lipsise.
El: Îţi lipseşte şi-acum, dar lumea aceea nu mai e şi a ta. De-atunci…
Ea: Mă întorsesem şi căutam un capăt de fir cunoscut dar dorul ce m-aduse înapoi mă amăgise – revenisem, însă capătul ştiut se pierduse în răstimpul rătăcirilor mele. Deznădejdea mută se lipi de pieptul meu.
El: Eu eram acolo şi te priveam pentru prima dată. Vedeam în tine ceva miraculos şi irezistibil şi întrevedeam întâmplări cumplite care-ţi vor măcina sufletul, iar în mijlocul lor…
Ea: …Tu…erai acolo şi insistenţa privirii tale m-a făcut să mă întreb dacă va fi clipa aceea un fir aparte de nisip în clepsidra vieţii mele. Dar privirea-mi trecuse pe alte contururi.
El: Ştiam că m-ai văzut pentru că te-am provocat să mă vezi…
Ea: Ca pe oricine, doar că am ghicit curiozitatea ta şi m-am temut de ea.
El: Iar nu-nţeleg. Înstrăinarea… nu putea să fie numai asta. De fapt nici nu contează pentru că în povestea aceea eu nu mă regăsesc. Mi-e străină.
Ea: Mi-ai rămas străin nu pentru că n-ai reuşit să mă cunoşti, ci pentru că, rămânând sec şi orb, ai dorit să mă schimbi. Îmi amintesc cum analizai, rece, totul. Disecai. Mâna sigură, ochiul atent şi acea umbră de zâmbet atât de… greu de mascat. Mă disecai. Îmi înlăturai cu pricepere straturile de piele, carnea, era mult sânge în care îţi înmuiai degetele albe, mult prea albe, mult prea delicate – gândeam.
El: Îţi puneai sufletul pe tavă. Rufele murdare se spală în familie – ştiai doar – iar tu ai depăşit limitele ei pentru a mă înduioşa. Nu eu te analizam, tu analizai. Dar ajungeai întotdeauna într-un punct mort de unde continuam şi îţi finalizam raţionamentul. De-altfel…
Ea: Erau foarte fine şi foarte albe. Mâinile tale. Nu mi le puteam închipui trasând decât gesturi delicate. Întotdeauna am fost foarte atentă la linia mâinilor. Ale tale disecau foarte uşor, aproape insesizabil, tăiau adânc, fără să se murdărească. Îţi plăcea mai ales să “dregi” inima cu soluţii acide şi să deschizi cutia craniană în care-ţi găseai de lucru, subtil şi profund. Fără zgomot şi fără dureri. Era jocul tău preferat iar eu îmi oferisem şi trupul, fără să-mi fi dat atunci seama, unui experiment.
El: Nu e vina mea că ai… Poate că te-am ajutat să începi să te gândeşti la tine, la ce vei face ca să scapi. Nu eu te-am determinat, ştii bine. Sunt nevinovat. Am folosit doar ocaziile pe care mi le-ai oferit tu. Şi-am vrut să fie totul secret un timp, să faci pasul inevitabil la care te gândiseşi demult.
Ea: Totuşi, în mintea voastră, totul începuse cu mult înainte, în clipa unei false revelaţii. A ta, a voastră…
El: Eşti din nou nedreaptă. Eu am simţit atunci, în ziua revenirii tale, că te-ai întors pentru mine şi, când mi-am dat seama că ai nevoie de mine, am luptat pentru visul meu. Pentru că un vis a rămas preţ de un an.
Ea: Departe de tine adevărul. Adesea m-am întrebat dacă nu a fost un pariu, un joc crud cu pierderi mari şi pedepse capitale. Dacă nu cumva am fost eu pionul cu care se scoate un altul de pe tablă pentru ca în final să fie sacrificat pentru o regină. Pot crede acum orice, dar nu şi că demersul tău a fost punerea în aplicare a unui plan divin. N-a fost o dragoste de vis şi nici un vis de iubire petrecut aievea. Au fost prea multe victime şi nici un învingător. “Nu mă lăsa singur, te iubesc atât de mult! N-ai să mă părăseşti, nu-i aşa?”, îmi amintesc că spuneai.
…Trecuse de miezul nopţii sau poate încă nu. Aranjaseră într-un mod cât se poate de festiv întregul apartament. Sosisem mai târziu decât ceilalţi şi ne-am bucurat de buna lor dispoziţie, îmbibându-ne de ea. În oglinda aceea mare, cât un perete, se dublau flăcările mici ale lumânărilor şi undele de lumină reflectată ale podelei. Şi noi. Imaginea ne cobora în adâncul oglinzii apoi, ieşind, se lipea de noi, alta, uşor schimbată. Aşezată lângă intrare, îţi conferea o altă identitate parcă, odată ce treceai prin ea. Nu bănuiam nimic pe atunci şi nu mă tulburau decât neîmplinirile mele şi povara nereuşitelor noastre de care fusesem găsită vinovată. Dar cine ar fi putut bănui măcar asemenea lucruri când ne arătam surâzători şi senini? Aparent uşor marcaţi de ultime aventuri orientale, încercam să ne eliberăm de întrebări fireşti cărora, însă, nu le puteam răspunde.
Ţi-ai dorit mult atunci să dansăm şi am dansat. Aşteptaseşi luni ca să mă ai aproape – mi-ai spus mai târziu – să mă atingi şi în noaptea aceea s-a întâmplat. Râdeam. Am dansat corect, ne-am apropiat abia când cineva ne-a fotografiat. Nu era nimic suspect în alunecarea domoală a paşilor în ritmul unor vechi melodii. Atunci eram încă inocentă – nu-mi închipuiam că ar putea fi ceva între noi. În schimb, tu bifai micul tău prim pas dintr-un plan diavolesc.
El: Mi-am spus: aceasta trebuie să fie femeia pe care-o aşteptam.
Ea: Chiar dacă am crezut-o o vreme, nu pentru tine m-am întors. Vine o zi în care Dumnezeu, obosit parcă, aruncă firele păpuşereşti într-o apă adâncă; poţi crede că te-ai pierdut și că, scăpate, iţele se topesc în întunericul străfundurilor. Adesea, când mâna divină reîncepe jocul, se-ntâmplă ca firele cele mai slabe să cedeze, să se-ncurce…
Ce suntem noi? Doar povara acelor corzi regăsite sau nu. Am ştiut de-atunci că, pentru totdeauna, curcubeul lumii s-a topit într-un filtru înşelător şi că, fără scăpare, ne-a sorbit în rotundul lui.
Că nu sunt femeia ta am ştiut pentru că-mi tulburai apele, nu te armonizai cu peisajul meu sufletesc. Pentru un timp, apropierea ta dăduse faptelor mele sensuri atât de străine şi atât de neînţeles azi pentru mine…
Vorbele mele, acum, sunt târzii. Uneori ele vor să se spună, să se elibereze dintr-un piept prea plin ce le sufocă; alteori, mute, se pitesc într-un colţ al firii de teama amintirilor. Nimic foarte concret, e bine şi aşa, atâta timp cât mărturisirea se vrea curăţire. E prea puţin pentru purificare. Eliberarea de amintire? E ca şi cum mi-aş amputa trecutul şi aş respira doar de la prezent în sus. Dar verticalitatea se câştigă absolvindu-ţi anii cu toată strălucirea şi balastul lor. Ce cuvintele nu spun, e scris adânc şi dureros în carnea mea. Azi nu-mi amintesc sau nu vreau sau nu pot…
Ea: Ieri a mai murit un poet. L-am iubit, am dăruit “Foamea lui de unu” unui suflet plin de poezie şi mult înrobit artei culorilor. Au trecut ani de atunci. Ieri, poetul s-a cufundat în rimele sale fără de pereche ca să se poată împărţi cu totul prin ele. Ţi-am povestit cum am greşit întâia dată ameţită de-un vers, orbită de culorile atelierului unui pictor demult plecat… Lumina inunda odaia pe care mi-o amintesc în verde şi galben – reflectare a trăirilor mele de atunci. Când am intrat, mi-a fost teamă că paşii mei vor tulbura liniştea acelui sanctuar, dar n-a fost aşa. Totul a rămas nemişcat şi în tăcere. Aerul amplifica uriaş orice sunet, astfel încât cuvintele, chiar nerostite, doar gând, se scurgeau în pavilioanele urechilor lui, atât de intime pielii că le auzeam curgerea. Era un podium uşor ridicat în dreptul ferestrei, de-acolo puteam privi acoperişurile din jur roşii, cărămizii sau brune, arse de soare, şi curtea interioară plină de var şi unelte. Totul era pregătit pentru renovare iar timpul se odihnea într-o clipă când, la amiază, meşterii-şi luau masa sau povesteau obosiţi de muncă la umbră. Nu-mi amintesc locul acela decât la ceasul amiezii când zidurile, de un galben puternic, păreau încinse iar aerul, încărcat, greu, te reţinea din mers.
Arar trecea cineva prin dreptul uşii să deschidă o alta. Tresăream întotdeauna, mă temeam pentru că greşisem strada, clădirea, apartamentul şi mă îndrăgostisem de o plăsmuire a minţii mele mulată pe bărbatul alteia. Mă învinuiam pentru gestul meu, îl găseam imoral, egoist şi fatal. Nu era cale de întoarcere totuşi şi mă doream ruptă de toate câte-mi dădeau sentimentul vinovăţiei şi teama. Nu puteam nici să mă rup, nici să renunţ. De aceea, nu era plăcere în clipele acelor amieze, ci doar remuşcări şi impulsuri strivite şi sărutări începute…
Adoram aceeaşi poeţi. Ascultam versuri şi-mi plăcea intonaţia lui şi felul în care pătrundea misterul cuprins în melodia rimelor. Eu mă lăsam adesea fermecată de muzica poemelor şi de ritmul lor, iar sensul lor, încifrat, uneori îmi scăpa. Mă bucuram atunci s-ascult cum sufletu-i de artist găseşte sensuri ascunse mie, le primeam ca pe un dar, mă îmbogăţeam. Uneori şopteam, ca un ecou, aceleaşi cuvinte perechi şi le lăsam să curgă în odaie, s-o umple. Ne îmbătam de ele înfăşurându-ne în adierea aripilor lor de fluturi albi.
I-am văzut puţine lucrări, unele agăţate pe pereţi – contururi vagi ale unor personaje ghemuite, stranii concentrări de culoare bântuite de aerul singurătăţii.
Înaintea plecării lui, am răpit raftului bibliotecii mele nobila “povară” a unui drag volum de poezii şi i-am dăruit-o. Încăpea o lume în veşnicia acelor poeme şi acolo, departe, unde pleca, dorul acestei veri şi l-ar fi alinat rătăcind printre înţelesurile adânci ale poetului. A plecat la timp; bătuse de ultim ceas şi toate câte le trăisem împreună renăşteau într-un timp etern. La încheietura mea stângă, un semn de-aducere aminte – alb , atât de alb încât părea că lumina lumii-ntregi se scursese într-însul…
El: L-ai căutat mereu după aceea, iar eu păream să fiu întrucâtva asemeni lui. Simţisem că legături nevăzute încearcă a ne apropia şi oricât de vinovat îţi par azi, aceleaşi forţe neştiute ne înrobiseră pe amândoi.
Ea: E-adevărat că mă simţeam atrasă într-un vârtej căruia nu puteam să-i rezist, că rezistenţa mea părea slabă în această confruntare. Nu-l căutam, ştiam că nu sunt pregătită, că nu urcasem încă în acea viaţă a regăsirii. Ştiam că nu e El, dar pentru un timp, foarte scurt, mă amăgisem jucându-mă cu imaginea distorsionată şi totuşi mult apropiată a celui pe care-l aştept. Mi-am regăsit în vorbele lui poezia lăuntrică, romanţioasă şi bucuria ce ţi-o dă sensul târziu revelat al unui semn – cuvânt ori linie de culoare ori cântare.
Ce să fi găsit în partea ta stângă, în ochii tăi? Ce puteam să-mi adaug din fiinţa ta ca să mă întregesc… poate doar multă amărăciune… căci şi această latură a peisajului meu interior se dorea prelungită, spre completare, în Celălalt. Să fie o experienţă dinainte de moartea individuală şi revenirea în rotunjimea sferei iniţiale – această recunoaştere a unei forme regăsite în ceilalţi? Sau e doar o amăgire prelungită şi dureroasă, zvârcolirea aceasta de umbră între umbre?
El: Am să plec. Ai vrut totul iar eu nu puteam să-ţi ofer decât anii mei tineri şi iluzia iubirii. N-am crezut că pot privi la tine – tu, soţia prietenului meu – dorindu-te, n-am ştiut că apele tale sunt atât de adânci şi că ne vor sorbi pe amândoi în durerea frământării lor. De-atunci nu mai sunt decât un peşte alb şi orb căutând ape liniştite. Sunt rece, nepăsător şi gol. Alunec printre curenţi, neştiut, bolborosind un cântec de toamnă lipit de urechea mea pentru veşnicie. Mă sting…
De aceeași autoare, citiți și despre Nabokov….
Grafică: Eli Sandu (ex Salamon)
