Mihail Medrea
despre

Meșterul Manolescu

Meşterul Petre Manolescu era cel mai renumit pietrar din oraş. Monumente funerare ca el puţini se
încumetau să facă. Încă şi mai puţini reuşeau. Poate doar meşterul Pavel Apostu, rivalul său, cel mai
înzestrat dintre foştii săi ucenici.

Meşterul Manolescu era un bătrân verde şi cu frică de Dumnezeu. Şi-a zis el la un moment dat că
ar cam fi timpul să se retragă şi să trăiască în linişte anii – mulţi, puţini, voia Domnului – pe care îi
mai avea de petrecut în lumea albă. Nu înainte însă de a realiza un monument deosebit, încununarea
unei cariere exemplare.

Nefiind un vanitos, nu s-a apucat să-şi ridice un mausoleu faraonic. Aştepta clientul potrivit. Un om cu bani şi cu bun simţ – adică aproape un nonsens în ziua de azi. Şi ocazia s-a ivit. Un bogat om de afaceri, patron, printre altele, al unei edituri, al unei tipografii şi al unei galerii de artă. Acesta a comandat monumentul care să cinstească memoria iubitei sale soţii, trecută de curând la cele veşnice.

Zis şi făcut. Au stabilit, după îndelungi chibzuinţe, configuraţia şi dimensiunile monumentului.
Unul simplu şi de bun gust. Din marmură neagră.

Când să purceadă la treabă, a început un lanţ de ghinioane, în care au fost implicaţi atât clientul,
cât şi meşterul. Ba un accident de muncă, ba un incendiu la tipografie, ba un deces în familia
meşterului, ba recesiunea, ba una, ba alta. Desigur, amândurora le-a venit în minte legenda
meşterului Manole. Niciunul n-a îndrăznit să abordeze subiectul.

Curând, într-o dimineaţă, pe când meşterul îl porcăia pe un şofer neatent, care, cu o manevră greşită, distrusese frumuseţe de bloc de marmură, şi-a găsit momentul să-l tragă de mânecă un boschetar ce-şi avea culcuşul într-un cavou din apropiere. Era Cassandru. Cătrănit, meşterul şi-a îndreptat mânia asupra lui. Celălalt nici nu clipea. În cele din urmă, ostenit, meşterul a tăcut.

Vagabondu’ l-a împuns cu un deget în piept, şi i-a spus: meştere, până n-o să jertfeşti ceva sau pe
cineva drag, n-o să izbândiţi. Meşterul a dat să-l facă una cu pământul. Şi a încremenit. Prăpăditul
din faţa lui rostise cu voce tare ceea ce-i mocnea în minte şi lui. Dar cum să accepte una ca asta?
Cunoştea prea bine legenda meşterului Manole.

– Meştere, nu-i musai să fie cineva drag…
– Da’ cine?
– Nu cineva. Poate să fie ceva drag. Ceva atât de preţios încât această pierdere să însemne într-adevăr o jertfă.
– Ceva preţios? ce anume?
– Eu doar ţi-am dat pontul. Dumneata va trebui să hotărăşti.

Au fost o zi şi o noapte de frământări. În zori, meşterul Manolescu a hotărât să-i cedeze rivalului
său, Pavel Apostu, finalizarea monumentului funerar.

foto: gravuri de Marcel Chirnoagă

Citește și Atunci se va rupe blestemul