Cassandru și ghicitoarea

Mihail Medrea

 

Până şi în parc era zăpuşeală. Totuşi, era ceva mai bine sub umbrarul foşnitor al masivului frasin.

Ar fi băut o bere. Nu avea cu cine. Se ridică. Voia să se răcorească la ţâşnitoarea din faţa stadionului. Îl reţinu presimţirea unei întâlniri neplăcute. Stătea nehotărât, rezemându-se de trunchiul frasinului. Setea îl secase de puteri. Se şi vedea sorbind din şuvoiul rece şi jucăuş al cişmelei.

Iarăşi îl învenină un gând pieziş. Te pomeneşti că ţâşnitoarea e secată, după năravul autohton… Alungă aceste ezitări îndreptându-se nerăbdător spre stadion. Râse tăcut, gâlgâit: şuviţa de apă juca ademenitor la buza cişmelei. Urmă un sărut îndelung, pătimaş. Rece ca gheaţa, mai să-i curme respiraţia. După ce-şi potoli arşiţa continuă să bea. Doar pentru plăcere. Într-un târziu, ghiftuit, îşi îndreptă trupul, luă apă în pumni şi o turnă pe cap. Apoi îşi plimbă molatec, de câteva ori, palmele umede pe faţă, pe gât, pe ceafă, pe braţe.

Odată înviorat, vru să plece. Cât pe-aci să dărâme o pirandă voluminoasă ivită de nicăierea. Îşi ceru scuze. Ţiganca se agăţă de el, voind, nici mai mult, nici mai puţin, decât să-i ghicească în palmă. Îl pufni râsul, amintindu-şi de celebrul banc cu ginecologul acostat în parc de o asemenea făptură. Piranda îl privi cu milă.

„Hapăi te râzi, domnule, numa’ că hăsta nu e râsu’ lu’ matale. Geaba ştii mai dinainte ce-o să păţeşte unu’ şi altu’, că pentru matale nu ştii să ghiceşti. Şi eşti ca mine, nu te crede nime’, nu te suportă nime’ şi atunci când se întâmplă helea de le-ai zâs la hăilanţi, se supără hăl mai tare taman hăia care n-o vrut să te crează.“

Lui Cassandru îi încremenise zâmbetul pe buze. „Ia zi, ce-o să mi se întâmple?“

Ţiganca începu să facă nazuri. „D-apăi la ce să-ţi mai spui, că tot nu mă crezi…“ „Uite-aşa, de curiozitate.“ „Da’ nu te superi.“ „Nu mă supăr.“ „Întâi marcă banu’, că altfel nu poci…“ „Cât ceri?“ „Dăpinde…“ „Depinde de ce?“ „De cât vrei să ştii.“

Îl dezarmase. Se ocoşi: „Şi cât poţi să-mi spui?“ „Da’ cât suporţi să ştii?“

Femeia nu mai vorbea cu accent. Îl privea pătrunzător, ca de la egal la egal. „Şi poţi să-mi spui ce şi cum să fac pentru a fi crezut de ceilalţi?“ Femeia oftă. „Vezi, aicea-i un blestem. Io n-am nicio putere la aşa ceva.“ „Dar cine o are?“ „Numa’ dumneata.“ „Şi cum să fac să…?“ „Chiar vrei să ştii?“ „Normal că vreau.“ „Îţi spui, da’ cu o condiţie.“ „Ce condiţie?“ „Da’ să nu te superi…” „Hai-odată, nu mă mai fierbe atâta!“ „Jură-te mai întîi.“ „Ei, prea întinzi coarda!“ „Cum vrei. Io-am plecat.“ Iarăşi vorbea cu accent.

„Te rog să nu te superi. Uite…“ Şi Cassandru dădu la iveală mai multe bancnote. Ţiganca îi întoarse spatele. El îşi pierdu cumpătul: „Ştii ce, eu unul cred că habar n-ai de nimic! Încerci doar să mă abureşti.“ Piranda se răsuci brusc spre el. „Ai noroc că suntem din aceeaşi tagmă, că altfel te bălăcăream de nu te mai curăţa detergenţii după lume!“

Cassandru surâse. „Aprigă mai eşti.“ „Am şi io mândria mea.“ „Îmi cer scuze.“

„Na, c-aşa-mi mai vii de-acasă. Află de la mine că nu vei afla tihnă până nu te vei adeveri în cineva care-ţi este drag. Atunci se va rupe blestemul, dar îţi vei pierde pentru totdeauna darul prevestirii.“

Femeia se aplecă asupra cişmelei, sorbi îndelung şi plecă.

foto tumblr.com

Citește și Casssandru