Octavian Paler, despre femei și iubire
*****
„Dacă scormoniţi prea mult prin legendele lui Don Juan, nu veţi găsi decât un pat oarecare. Credeţi că merită efortul? Orice femeie adevărată vă va spune ceea ce recunosc eu acum. Că nu bărbaţii sunt de vină pentru dereglările dragostei, ci speranţele pe care ni le-am pus noi, femeile, în ei.”
***
„Acum ştiu că discreţia nu e uneori decât un pretext pentru pasiunile care n-au destulă putere ca să fie scandaloase. Când cineva nu e în stare să ardă, invocă virtutea ca să ascundă adevărul. Dar aceştia nu vor putea iubi niciodată marea ca pe o femeie.
Ei nu vor avea neruşinarea de a iubi ce se află la poalele Golgotei şi nu vor înţelege de ce a zis Baudelaire că iubirea râde şi de infern şi de cer.”
„Nu în puţine cazuri, femeia şi bărbatul nu ştiu să se despartă la vreme. Aşteaptă să dispară tot ce i-a apropiat şi legat, până ajung să le fie silă de ei. În loc să transforme despărţirea însăşi în ceva deosebit, de care să-şi aducă aminte cu duioşie mai târziu, târăsc un rest de dragoste ca un hoit care miroase urât.”
***
„Îmi închipui că puţini s-au gândit la ciudata asemănare dintre dragoste şi dresură. În orice legătură dintre o femeie şi un bărbat, unul dintre ei trebuie să se lase domesticit. Altfel iubirea nu se poate desăvârşi. Unul trebuie să-şi piardă libertatea şi să devină supus. În felul acesta îl constrânge pe cel puternic să se ataşeze de supunerea sa…”
***
„Lumea e plină de măşti de sticlă. Te uiţi şi nu le vezi. Mângâi faţa unei femei şi nu simţi masca asta de sticlă. Se îmbrăţişează doi amanţi şi nu simt unul la celălalt masca de sticlă. Se sărută şi nu simt. Mama îşi creşte copilul şi nu simte cum odată cu obrazul se lărgeşte şi masca de sticlă. Nu, aceste măşti nu se văd. Dar opriţi-vă undeva, vroiam să le strig, şi ţipaţi, cereţi ajutor, ameninţaţi.”