Suflet în devenire, revizuind mereu în ritmul unei ciudate interiorizări condiția umană supusă destinului, poetul Octavian Goga își croiește poezia ca o „evocare a țării originare”. Asumând condiția spirituală a poporului român, zugrăvește Universuri unde se trădează preocuparea pentru primordial, pentru adevăratele esențe. Prin cuvinte reușește să se întoarcă la instanțele prime, la acel „mume” caracteristic „bunul Goethe care ne seamănă în multe privințe” (Constantin Noica). Fundamentalul atribut al „devenirii întru ființă” este legământul unic ce îi contopește pe cei doi căutători ai Absolutului, atât de contrastanți și totuși adânciți în misterele existențiale de o aparentă simplicitate a stilului. Fie că își manifestă duios aspirația spre lumina cea dintâi („Te-apropie, te-apropie de mine,/ Și-ascultă-mă, frumoasa mea minune” – „O rază”) sau că exclamă asemenea poetului german „Mi-e dor, natură, să te simt/ Statornică, duioasă!”, esența ideilor poetice dorește să se eschiveze de înțelegerea superficială a chintesenței filosofiei evoluției ființiale.
Goga și Goethe ne vor părtași ai „condiției de autenticitate estetică” (Nicolae Maiorescu), apropiindu-ne cu fiecare imagine creată de periheliul poetic absolut. Astfel, concepția lui „poetisches Werden” se lărgește în sfera jocului fluid al vieții, fiecare clipă exprimând obsesia visului străvechi.
Apropierea de sfârșitul ireparabil este sugerată sibilic în creația „Cântă moartea”, Octavian Goga actualizând permanent „povestea noastră”, destinul implacabil alcătuit dintr-un „joc de umbre și lumină”. Se prefigurează o cristalizare a credinței că fiecare moment cuprinde veșnicia, dovadă fiind și simbolul cântecului – o prelungire inefabilă a sinelui manifestat artistic. Contrar acestei decantări, a transparenței lacrimii durerilor vieții, J. W. Goethe se mistuie sub imperiul temporalității – „Cronos, mai iute! (…) tu șovăi?”. Adresându-se „Către Cronos surugiul”, poetul german abordează eternitatea asemenea „poetului pătimirii noastre”, timpul-Cronos fiind solidar cu devenirea căreia îi este mai mult decât măsură; îi este principiu lăuntric. Deși ambele ansambluri poetice conștientizează setea morții de a domina, perspectiva din care se realizează acest dat ontologic este total diferită. Dacă pentru Goethe „soarele-apune”, Octavian Goga întruchipează răsăritul – „Întreaga viață petrecută/ La căpătâiul meu răsare”, ilustrându-se identitatea culturală a unui spirit occidental care, odată cu oprirea lumii, are calea netezită spre „ultima rază”, spre cunoaștere, concepție fundamental diferită de ethosul unui cuget ce ia doar conștiință de sine, fără a se topi în nerăbdarea realizării. Cu seninătatea nefaustică specifică poporului român, poetul transilvănean este martor al „devenirii inverse” a propriului suflet, în ideea că reactualizează momente afundate în uitare, ajunge din nou în țara originii – „O lume veche-mi reînvie”.
Esența acestei întoarceri nu este stagnarea, ci amintirea celor „câte-ar fi putut să fie”, condiționalul optativ al verbului creionând fără doar și poate viziunea filozofului Constantin Noica atunci când sugerează „adâncirea în posibilul nostru” ca o soluție de salvare a condiției noastre spirituale. Pentru Goethe „sunetul din corn” este un instrument de a face cunoscut Cosmosului, planului departe-ducerii (reprezentat de Orcus) că se apropie de Absolut, că vede limanul vieții ca o expresie a prefacerii spirituale.
Simbol
de J.W. Goethe
Zidarul își trece
Ca viața, toți anii;
A` sale strădanii
Dar greu să-i încerce
Pe oamenii-n lume.
Destinul destramă
Dureri, bucurie.
Să uiți te îmbie,
Dar noi, fără teamă,
Răzbim înainte.
Și-n seninătate
Un val se așterne!
În liniști eterne
Dorm stelele toate,
Iar jos zac morminte.
Privește-le bine!
Și iată, se-arată
Eroi de-altădată,
Fiori să îmbine
Cu-a` lor simțăminte.
Și cei din morminte
Cu glasuri în creșteri,
Cu glasuri de meșteri
Ne-ndeamnă: „`Nainte
Cu ce-i bun în lume!
În liniști eterne
Speranța vă-ndemne
În muncile demne.
Cununi vom decerne
Zeloasele brațe!”
(1816)
(I. Cassian-Mătăsaru)
Un alt aspect comun este evocarea morții strămoșilor a căror umbră fulgurantă și obsesivă transformă structura conștiinței, impregnând-o cu sentimentul neputinței umane („cu zeii/ Să nu se pună/ Omul, nici unul” sau, după cum își manifestă zădărnicia Goga în „Rugăciune”, „Eu cad neputincios, stăpâne,/ În fața strălucirii tale.”). Perisabilitatea ființelor suprapusă setei pentru dreptatea socială și națională este creionată „În țintirim”, cimitirul devenind centru al lumii, un teritoriu de graniță între sacru și profan unde se realizează comuniunea dintre Cer, Pământ și Infern. Așa cum sugerează și „bunul Goethe” în poezia „Simbol”, destinul este cel care potențează nevoia sufletelor de a-și căuta în sfere înalte echilibrul firesc, cosmic, metamorfozat pe Pământ în „O pace mută, funerară”. Pământul este purtător al repulsiei celor ce nu și-au găsit liniștea, vibrând sub dominația fiorului urii și al otravei ca mai apoi, sublimat de simbolul învierii – „Țărâna tremură și-nvie”, lutul să dospească „o vijelie.” Mesajul trecutului glorios este completat de evocarea germanului „a eroilor de-altădată”.
După ce întreprinde coborârea în profundele regiuni subterane – descensus ad inferos – spre a contempla condiția înaintașilor, eul poetic contrariat de mersul amăgitor al istoriei asumă setea de răzbunare a celor ce rătăcesc în neliniști eterne. Goethe accentuează seninătatea „răzbirii înainte”, a confruntării perisabilității prin ziderea îndemnurilor spre speranță. Exclamația „Nainte/ Cu ce-i bun în lume!” prefigurează salvarea unei ființe prin imagini sugestive ridicate la rangul de simbol și prin particularizarea vieții și a morții care nu conțin mituri, ci sunt însele mituri. Goga însă, redând complexitatea și în același timp paradoxul sufletului românesc, folosește antiteza spre a construi lumi complementare ce se contopesc „în țintirim, la noi în țară”.
„Când stelele de pe cer se aprind”, contrar imaginii corpurilor cerești din „Simbol” care dorm – „Dorm stelele toate”, se valorifică jalea puternică, zdrobirea interioară sugerate de plânsete, de bocet sau de blesteme. Impresionantă este „ruptura de nivel” materializată de simbolistica ghioceilor ce poartă amprenta primăverii spirituale veșnice, a purității și totodată vulnerabilității umane. Devenirea agonică este întreruptă, tabloul creat concentrând ideea depășirii stării larvare și dobândirii existenței plenare în memoria contemporanilor. Prezența cetelor de bivoli, stihii chtoniene, joacă și rolul animalului psihopomp, evidențiat și de contextual țeserii veșniciei în cimitir. Se tresează două niveluri ontologice – cel vegetal (sugerat de simbolul florilor) și cel uman, primar, caracterizat de „tânguirea” lângă cruci, ca semn al replierii către esența creștinătății. La nivelul poeziei, planează în mod nemărturisit imaginea omului căzut. Fără îndoială, „căderea” derivă dintr-un tip de devenire, cel paradisiac și implică intrarea într-un altul, cel al trudei.
Dacă Goethe, purtător al suflului antic, receptează „cercul ce(…)/ Ne strânge viața” ca o intrare în ordine, creștinul vede o cădere din armonie, astfel creionându-se două deveniri.
Dar nevoia omului de a fi prezent în lume și de a-și revela lui însuși taina sa nu se poate îndeplini fără detașarea de clipa dureroasă. În acest sens, creația lirică „Vita nuova” prefigurează supremația omului asupra „hotarului de-odinioară”, separarea de lanțurile gnoseologice. Și simbolul fulgerului este valorificat în mod distinct de cei doi poeți, deoarece în „Hotarele omului”, Goethe asociază fenomenul cu superioritatea zeităților, în timp ce Goga îl interpretează drept o cale de actualizare a trecutului plin de amărăciune („Trecutul însă tot se mai răsfrânge, (…)/ Și-n inima mea fulgere coboară/ Din zilele ce mă-nvățau a plânge”). Prin deschiderea spre infinit, ființa dobândește capacitatea de a anula consecințele iremediabile ale „nenorocirii” și cunoaște seninătatea și „liniștile eterne”.
Așadar, triumful asupra propriului destin este interdependent de poetica devenirii, atâta timp când Octavian Goga rezonează cu marele Goethe prin dorința de a eterniza clipa prin drumul spre „Oceanul veșnic” („Zu dem ewigen Ozean”) unde toate frământările istoriei se topesc în fața Infinitului.
Bibilografie:
- Goethe Johann Wolfgang, Poezii lirice, ediție bilingvă germane-română, București, Editura Grai și Suflet – Cultura națională, 1999
- Goga Octavian, Poezii, Editura Albatros
- Noica Constantin, Despărțirea de Goethe, Ediția a II-a, București, Humanitas, 2000
Autor: Oana Cicur, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu
Lucrare premiată în cadrul Concursului Național ”Octavian Goga sau Ecoul cântecului pătimirii noastre în mileniul III”
