Am avut ocazia în ultima vreme – perioadă care de altfel a avut beneficiile ei, dovedindu-se a fi propice autoreflexiei și unei analize mai mult sau mai puțin judicioase – să constat câteva lucruri esențiale care-mi scăpau înainte. Fac o mică paranteză, fiind necesar să stabilesc de la început parametrii în care mă voi exprima. Acea tentă subiectivă pe care am încercat să o înlătur, am păstrat-o în cele din urmă pentru nevoia de autenticitate. Așadar, pe tot parcursul discursului se va resimți nota personală de care nu mă voi dezbăra deloc.
Cumva, poziția în care mă regăsesc este una privilegiată pentru a emite niște judecăți nefiltrate. Să zicem, doar un cumul de experiență. Aceea de a aparține diasporei. Și a ști ce înseamnă să faci parte din ea. Cu detașare. Această detașare îmi permite să fac o radiografie mai echilibrată, în ciuda dezechilibrului său. Aici, comunitatea nu este una compactă, este de fapt divizată și alcătuită din micro și macro comunități, în funcție de raporturile stabilite între membrii. În mare, se aseamănă cu orice altă comunitate, cu câteva mici diferențieri. Mici, dar semnificative. Nu sunt mărunțișuri. Referințele de mai sus sunt direct conectate la comunitățile românești, cu precădere.
Când îți duci traiul de zi cu zi într-o societate mai distinctă decât cea cu care ești învățat, doar prin naștere dobândești și trăsăturile esențiale ale comunității în care apari (și asta nu pentru că ar fi singura care îți stabilește reperele, ci pentru că apari în lume cu aceste date preconcepute, preluând și automatismele nucleului familial în care prinzi contur, implicit pe cele ale societății), ai șansa unică de a descoperi o diversitate umană, pe care, dacă ai trăi în țară, ai ignora-o cu desăvârșire. Pentru că, fără să vrei, mai devreme sau mai târziu, aterizezi în mijlocul unei comunități bine închegate. Fie datorită job-ului, școlii frecventate de copii, sau întâlnirilor pur întâmplătoare din magazin, parc, aeroport, etc..
Nu mi-am dat seama din prima. La începuturi, a fost perioada de acomodare. Aterizarea în sânul unei societăți străine poate fi năucitoare pentru oricine. Evident, mulți vin cu un bagaj, toți venim cu un bagaj emoțional, dar unii știu mai bine jongla cu acele alternări între două sau mai multe lumi, care duc adeseori la discrepanță. Pentru mine, odată asimilat acel sentiment de integrare, lucrurile s-au așezat molcome, oarecum impuse de ritmul dat de cei din jur. Cum obișnuiesc să studiez pe îndelete decorul, locurile, oamenii, mi-am luat tot timpul din lume. Nu m-am grăbit deloc. Nu mi-au trebuit decât 17 ani pentru a putea fi în stare să pot formula câteva opinii legate de relațiile interumane în acest mediu distinct. În lentoarea mea, de parcă aș fi avut tot timpul din Univers, nu am realizat că există niște consecințe în cazul nefericit în care nu-ți trece prin cap să lupți în fiecare moment pentru a te bucura de armonie. Pentru o bună desfășurare și un sentiment fals de comuniune cu indivizi cu care crezi incipient că te asemeni, e imperativ să întreții, să te pretezi la jocuri ale minții uneori perverse, să te complaci sau să te cenzurezi.
Aș fi ipocrită să merg pe ocolite, astfel spun acum, fiecare deducție pe care am făcut-o a fost una dureroasă, mai devreme sau mai târziu am resimțit o dezamăgire. Nu m-au dezamăgit străinii, cum s-ar putea crede. Poate am trăit mici neajunsuri dispersate ici, colo, dar per ansamblu, am fost adoptată în întregime, fără jumătăți de măsură. E normal să existe un schimb. Echidistant. Ei să accepte străini, noi să ne integrăm. Uneori există un dezacord nerostit, în special printre flamanzi. O răceală de te ia frigul brusc. Dar îi înțeleg, interacțiunea zero e după sufletul meu. Nu reușesc deloc să mă apropii de ei. Nici ei de mine. So, o balanță bună, aș zice, la care nu mai meșteresc, sunt mulțumită și împăcată. Ehe, altfel stă treaba când e vorba de comunitățile românești. Ustură, de obicei, orice relație întreținută e ca un bici care nu are nicio noțiune de pauză, zvâcnește necontrolat. Cu repercusiuni. Uneori drastice. Dar asta la nivel sentimental. Dacă ești slab, zbang, te izbește. Recunosc, sunt o fire sensibilă. De unde și atenționarea mea de la început. Nu uitați, totul e trecut prin filtrul personal.
Comunitățile mici românești pot deveni cu ușurință un studiu de caz. Dacă e să mă ghidez după întreaga paletă de manifestări oferită și adeseori întâlnită în aceste microstructuri configurate, cred că ar fi un huzur de bine pentru sociologi. Ele se alcătuiesc, nu cum am crede, datorită afinităților, ci mai degrabă din cauza intereselor personale sau alianțelor nedeclarate. Aș vrea să afirm că analiza mea poate fi un proiect global, dar, cum spuneam, nu îmi pot extinde cunoștințele dincolo de propria mea experiență. Așa că mă rezum la ceea ce cunosc. Când trăiești în diaspora, îți poți pierde reperele cu o clipire din ochi. Cu așa repeziciune, încât nu mai apuci să te întrebi cum ai sfârșit prin a fi înghițit de tonul dat de comunitate. Depinde de abordare și atitudine, nu neg, totuși, în momente de slăbiciune, vei fi acaparat, fără să știi că-i aparții. Nu știu cum se întâmplă în cele mai multe cazuri, dacă lipsa de stabilitate, când ești emigrant fragil într-o țară occidentală și trăiești la limita subzistenței, lipsit de drepturi și beneficii. Mă gândesc la comunitatea în care m-am integrat eu, echilibrată, bine conturată, încadrată în niște parametrii aparent normali. Omul are tendința să își caute semeni, rar observi discrepanțe sociale sau culturale într-un grup bine definit. Dacă există diferențe, ele sunt impercetibile. Persistă doar mici variații care, paradoxal, încheagă structural ițele nevăzute ale respectivului grup. Nu am ales eu comunitatea asta, ea m-a ales pe mine. În fine, nu e o chestiune cu care m-aș lăuda în mod deosebit, dar e adevărat. Acest lucru a venit la pachet cu anumite riscuri. Când ajungi să te complaci și să te îndestulezi, crezând că ți se cuvine să fii membru activ al ei, ajungi să nu mai arăți curiozitate față de ce există înafara lui. Afli mult mai târziu că acel confort conferit este doar o capcană. La un moment dat, te pierzi în gaura neagră a unei pretinse coeziuni. Când te dezmeticești, ești mult prea obosit să mai reacționezi. Devine complicată până și intenția de a înfrâna gândurile zăpăcitoare care mistuie mintea. Oare chiar fac parte din grup? Fac? Am făcut vreodată, realmente? Sau a fost o iluzie? A fost. Trăim pe meleaguri străine și ne adăpăm cu impresia de conformitate, de autenticitate, de prietenii solide, de întrajutorare. Aș! Deziluzii. Fiecare din ele.
După atât amar de timp, înțeleg, în sfârșit, că regulile jocului nu le fac eu. Niciodată nu am avut acces la ele. Sunt induse de cine știe ce interese sau nevoi, oricum, greu de conceput pentru mine. Am fost și încă sunt dezinteresată când stabilesc o legătură. Nu am motive pretinse atunci când caut apropiere. Și pentru că nu am mers după reguli, sau și mai rău, pentru că, în loc să rămân țintuită în termenii prescriși ai comunității mele, am ales să mă eliberez, să mă propulsez dincolo de ea, să mă remodelez și să îmi văd de ale mele, am fost aspru pedepsită. În final, chiar expulzată. Nu vocal, nu dramatic, așa cum s-ar deduce, ci într-un mod tacit. Printr-o atitudine mută, dar grăitoare, fără acuze sau injurii.
Uniformizarea nu mi-e specifică. De multe ori nu m-am regăsit, dar ajunsesem să îmbrățișez noțiunea de tandrețe, de comoditate și de culcuș cald, unde poți evada pentru suport moral. E straniu să constați că ești pe cont propriu dintr-odată. Că mereu ai fost pe cont propriu. Fără susținere sau alte artificii.
Da, orice comunitate are caracteristicile ei și analitic vorbind, din ele se desprind anumite tendințe generale care sunt generate de participanți. Aceste dispoziții firești îți ghidează evoluția personală în sânul grupului fără a avea putința să te împotrivești. Dacă înoți puțin împotriva curentului, poți devia, sau, mai grav poți să te scufunzi, absolut cert. Dar îți asumi. Ce nu-ți asumi, sau ce te ia prin suprindere, este rezerva cu care ești întâmpinat pe neașteptate. Doar pentru că ți-ai modificat puțin traseul personal. Care oricum nu afectează buna desfășurare a grupului. Ești considerat, cu alte cuvinte, un intrigant. După 17 ani de diaspora, am început să înțeleg care e mersul lucrurilor. Și am optat pentru liniște acum. Mie îmi plac oamenii separat, nu încadrați sau structurați în funcție de poziția ocupată în grup. Acaparați în mijlocul comunității, devin nocivi, în ciuda faptului că se consideră fără cusur. Și dacă tot am fost mereu pe cont propriu, de ce să nu fiu în continuare? Când nu mai ai așteptări, nu mai trăiești nici decepții.
Dar ce ne facem când realizăm că oamenii sunt, înainte de orice, ființe sociale? Cum gestionăm lipsa semenilor din jur? Compensează întreținerile superficiale cu cei pe care îi consideri apropiați din punct de vedere social, cultural, emoțional, dacă știi deja că ceea ce îți oferă în schimb nu este decât amăgire? Sau e mai bine să dezvolți o rezistență pentru a te proteja de acele dezamăgiri inevitabile?
Citiți și Chintesența copălăriei, de aceeași autoare…
Născută în Constanța, am avut dintotdeauna sentimentul că există o lume incredibilă dincolo de vastitatea mării, pe care încercam să o cuprind. Am știut că acela era începutul unei călătorii fără sfârșit. Prin urmare, după liceu am plecat de acasă, am urmat studiile de Jurnalism la București și din 2001 m-am stabilit în Belgia, locul în care de altfel rădăcinile au început să se extindă, deși trăiesc cu senzația că nu aparțin unei lumi anume. Asta îmi dă ocazia să o contemplu pe îndelete, fără presiune. Am debutat în martie 2019 cu volumul de povestiri și reflexii, Piatră de hotar, și scriu în timpul liber pe blogul Dimensiunea unei zile (https://dimensiuneauneizile.wordpress.com), pe lângă faptul că sunt editor la cele două reviste pe care le iubesc, Bel-Esprit și Itaca.
Comments: no replies